Memoriile medicului scriitor Vasile V. Popa

Cartea lui Vasile V. Popa, ,,Spitalul județean și alte întâmplări”, Fundația Culturală Antares, Galați (vol. I, 2012, vol. II, 2013), carte de memorii, ispitește lectorul cu mai multe posibilități tematice de coagulare a impresiilor.

 

Cea mai importantă este, desigur, cea sugerată de titlu și de profesia autorului, însoțită de un grăitor motto din chirurgul și scriitorul italian Andrea Majocchi: ,,Obstetrica este fără îndoială cea mai emoționantă și mai obositoare dintre toate specialitățile; ea dă maxime satisfacții, dar impune și cele mai grele sacrificii”. Cu atât mai mult, cu cât viața de medic în Spitalul Județean Galați a lui Vasile V. Popa merge în pas cu istoria instituției și cu cât trei din cele patru decenii de muncă trăite aici sunt marcate de ucigătoarea politică demografică a regimului ceaușist. O politică care plasa obstetricianul pe buza prăpastiei, între amenințarea închisorii și sfâșietoare probleme de conștiință. Cu atât mai mult în cazul lui Vasile V. Popa, fiu de preot și de deținut politic. De aceea paginile în care povestitorul este în primul rând doctor (un doctor convins că orice greșeală a sa generează suferință și că profesia trebuie trăită cu smerenie) se constituie într-un document zguduitor al celei mai emoționante și mai obositoare dintre toate specialitățile în vremuri de restriște. Nu știu dacă, nu cred că literatura noastră contemporană mai deține un document asemănător. În orice caz, ,,Spitalul județean și alte întâmplări”, îl așază pe scriitorul Vasile V. Popa într-un gen memorialistic aparte, înălțat la maximă strălucire și popularitate de Axel Munthe și de ,,Cartea de la San Michele”. Deosebită este pentru cititor și prezența în memoriile lui Vasile V. Popa a preotului, profesorului și scriitorului Vasile Gh. Popa, cu atât mai interesantă cu cât evocarea cărturarului fălticenean este făcută din perspectiva fiului. Din același motiv, se parcurg cu un nod în gât paginile care relatează sfârșitul cunoscutului cărturar fălticenean grăbit de ,,tortura din beciurile securității sucevene”, pagini care mărturisesc și neputința medicului, și deznădejdea fiului. Cu siguranță însă, pentru cititorul din zona noastră, extrem de atractive și de valoroase sub raportul informației vor fi amintirile despre Fălticeni. Ca și cartea ,,Retrăiri” de Coca Maria Udișteanu, pe care însă a precedat-o ca dată a apariției editoriale, volumul II al cărții lui Vasile V. Popa, care le reunește dominant, ne evocă orașul Fălticeni în perioada postbelică văzut prin ochii copilăriei și adolescenței. Nu o dată cu plăcute coincidențe, care susțin dorința de obiectivitate și sinceritatea relatărilor semnate de cei doi autori. Fălticeni a intrat în viața lui Vasile V. Popa în anul 1946 prin alegerea tatălui și a revenit puternic, cerându-se scris, cu peste jumătate de secol mai târziu, în răstimpurile de trezie-visare-amintire de pe patul de suferință al doctorului devenit pacient. Fie pentru că suferința trăită astfel, la o respirație de necunoscut, te face să-ți revezi viața, fie pentru că durerea își caută alinare nu numai în medicamente, ci și în copilărie, în amintirile din copilărie, cea mai stenică parte a vieții, chiar și în anii grei, plini de lipsuri, marcați de secetă, foamete și nedreptăți de după război. Mărturisirea ,,Cele mai mari satisfacții sufletești în copilărie le-am trăit de-a lungul pârâului Buciumeni…”, reprezintă nu numai începutul descrierii ,,lumii fabuloase” străbătute și plăsmuite de acest fir de apă, ci și concluzia apoteotică a celor care au fost și nu mai sunt în Fălticeni: meșterul olar Marțâncu și atelierul său de un farmec nespus pentru copilul Vasile V. Popa în vremea în care ,,Toată strada, toată zona, inclusiv noi, mâncam în strachini, păstram mâncarea în oale și ulcele de lut”; lingurarii de la colțurile străzii, lingura de ulei de pește obligatorie la intrarea în școală, stabilimentul Anghelinei, închisoarea târgului, capela mortuară a nemților, birjarii, cotiugarii, prăvăliile cu clopoțel deasupra ușii și două trepte de coborâre spre interior, școala israelită, zmeiele, cânepăria, stația de montă bovină a primăriei, orăcăitul miilor de broaște din iazurile Șomuzului, buciumele de pe dealul Spătărești. Antologice rămân paginile dedicate zonei pârâului Buciumeni, cu toate insectele și păsările ei. Suferința este pentru o persoană de calibrul intelectual și sufletesc al autorului și o întâlnire aparte cu tine însuți. De aceea, nu o dată memorialistica doctorului-pacient Vasile V. Popa atinge zonele spovedirii. Sub patrafirul scrisului, copilul recunoaște gesturi mărunte și mari, culminând cu păstrarea și apoi cu înstrăinarea unei icoane, legată cu un blestem de biserica ei: ,,M-am mărturisit duhovnicului meu care mi-a acordat iertare. Mi-am amintit și de demolarea Spitalului Brâncovenesc din 1984 din ordinul lui Ceaușescu. Din dispoziția Saftei Brâncoveanu, ctitoră, în 1835 pe peretele de la intrare s-a aplicat o placă de marmură cu un blestem împotriva celui care va demola spitalul”. De altminteri, toată cartea lui Vasile V. Popa, povestind despre un spital județean reprezentativ pentru ultima jumătate de veac a României în domeniul sănătății, despre spațiul fălticenean postbelic, despre oamenii importanți pe care i-a cunoscut și în rândul cărora se află, prezență luminoasă, și tatăl său, este și o carte despre autor, care vorbind despre alții, vorbește implicit despre sine, se mărturisește. O natură, ca și a părintelui său, generoasă, aristocratică, dispusă să aleagă partea bună a lucrurilor, să înțeleagă, să ierte. Să privească lucid înapoi, ca să se poată bucura de fiecare zi care începe. Sau cum spune, cu înțelepciune, poate chiar și cu o sadoveniană bucurie-melancolie, gândindu-se la cele care au fost bune și frumoase și nu mai sunt – ca raiul pârâului Buciumeni sau ca toamnele copilăriei sau ca însuși timpul în care erau amândoi, și Vasile Gh. Popa și Vasile V. Popa, și tatăl, și fiul: ,,Totul a dispărut. Am rămas cu amintirile. Tot e ceva!” ,,Spitalul județean și alte întâmplări” de Vasile V. Popa este o scriere complexă, ca și timpul evocat, ca și omul care evocă.