Vrednic este Constantin Hrehor de Bucovina! De toată Bucovina! Fiindcă, să fim convinși, pentru Dumnezeu actuala graniță (ai mei o numeau cândva „blestemată”) nu există, chiar de-a îngăduit-o vremelnic. Și-o să vină o vreme când o să fie aruncate în aer (fără explozibil!) bornele așezate în 1940 de doi sau patru diavoli.
Zice Nichita Stănescu: „Bucovina este aura nordică a mării”, cuvinte așezate cu evlavie de autor în carte, spre neuitare. Și dacă tot îi vorba de strămutarea vechilor hotare, plătite cu râuri de sânge românesc, li se potrivesc acelora care au rășluit pământul sfânt al vechii Moldove alte cuvinte strivitoare de pe uricul domnesc din 1490, unde e pomenită și vatra Grănicești: „Iar cine va încerca să clintească acestea, acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, și de preacurata Lui Maică, și de 4 evangheliști, și de 12 apostoli de frunte, Petru și Pavel și ceilalți, și de 318 părinți de la Nicheia și de toți sfinții plăcuți lui Dumnezeu și să fie asemenea lui Iuda și blestematului Arie și să aibă parte ca acei iudei, care au strigat asupra lui Hristos Dumnezeu: sângele Lui asupra lor și asupra copiilor lor”. Însăși prima denumire luminoasă de Crainicești, amintind de un crai, jumătate în grâu, jumătate în poveste, ori de un crainic, vestitor de întâmplări, are în interior un nucleu, de unde iradiază o largă deschidere spre un orizont ce nu se închide, iar componenta sonoră a toponimului trimițându-și aura tocmai către Ceremuș și Nistru. Ce fel de împrejurare o fi fost aceea care a produs o atât de brutală închidere? E posibil să aibă dreptate C. Hrehor când afirmă că actuala denumire ar putea fi un derivat al termenului „graniță”, satul fiind așezat la hotarul dintre ținuturile Sucevei, Siret și Rădăuți. Cu justețe zice autorul că ar fi fost înțelept ca locul să fie și azi încununat cu numele scris în cronici. Oricum, e o mândrețe de localitate, așezată pe o străveche vatră, ținând cont că mormintele descoperite fac dovada incontestabilă a continuității vieții încă din neolitic, așa cum o demonstrează, alături de coordonatorul lucrării, Dumitru Țurcan și Secstilia Gherasă. Extrem de interesant și, în același timp, enigmatic, este faptul că, alături de obiecte obișnuite, scoase la iveală cu ocazia săpăturilor, într-unul din morminte s-a găsit cândva o piatră ce lumina noaptea. Creștinul care a luat-o în mod abuziv a reușit să-și sperie semenii și atunci a vândut-o cuiva din Cernăuți, iar cu banii luați și-a cumpărat o pereche de boi. Peste populația veche a satului (sau alături de aceasta, cum cu înțelepciune se pronunță autorul) s-au așezat cetele descălecătorilor maramureșeni, lăsând urmași până în ziua de azi prin numele de familie Moroșan sau Țibu. Localitatea, reiese din carte, a avut o istorie zbuciumată, mai ales după ocuparea teritoriului de austrieci. Noua stăpânire a forțat colonizarea spațiilor cucerite, fără să tragă un singur foc de armă, iar comuna Grănicești n-a scăpat de această pacoste. Nou-veniților li s-au dat cele mai bune pământuri, autoritățile având grijă să-i împovăreze pe vechii locuitori cu biruri grele și, în plus, pentru a preîntâmpina orice mișcare de nemulțumire, au purces la întărirea aparatului represiv. Asemenea condiții vitrege au avut asupra sătenilor două importante consecințe: răzvrătirea și, când cuțitul le-a ajuns la os, emigrarea. Unii s-au furișat la frații din România, alții, cu inima strânsă și lacrimi în ochi, și-au luat lumea-n cap și s-au tot dus, traversând Europa și Atlanticul, până în SUA ori Canada. Măcar au scăpat de calvarul Primului Război Mondial, când bărbații de aici (și nu numai) au fost chemați sub arme, mulți din ei fiind trimiși să lupte împotriva armatei române. Următoarea conflagrație, prin necazurile pe care le-a adus, multe și grele, a reprezentat un preambul la cele ce-au urmat după semnarea armistițiului cu sovieticii. Un singur exemplu: monografia adeverește că la alegerile din 19 nov. 1946 comuniștii au obținut doar 172 de voturi, față de 716 ale partidelor istorice (la fel s-a întâmplat peste tot) și, cu toate acestea, puterea în țară a fost acaparată de lacheii vânduți Kremlinului. E de notat aici faptul că, în ciuda sovietizarii agriculturii în forță, cu bătăi și oameni trimiși la închisoare, cu participarea organelor represive, au rămas totuși familii, așa cum reiese din însemnările primarului Constantin Gutău, care au reușit să-și păstreze pământul, mutate fiind cu terenurile lor la marginea hotarului satului Grănicești sau a satelor din jur. Alături de cei căzuți pe câmpurile de luptă, de cei întemnițați pe motive imaginare, schingiuiți și omorâți sau reveniți acasă cu traume pentru tot restul vieții, de partizanii care au luptat împotriva satrapilor cominterniști, și aceștia sunt eroii satelor comunei Grănicești, de aceea le rostim numele cu pioșenie: Gheorghe Gherasim (Gheanuță), Iordache Grămadă și fiul său Gheorghe (Iordalău), Constantin Prodan (a lui Bâlă), Vasile Fluture (Șoricu), Vasile Șalar, Dumitru Grămadă (Jgavril) și Archip Simionesi (din satul Grănicești), Marian Gafencu (din satul Dumbrava), Vasile Moloci (din satul Romanești), Anton Pomohaci (din satul Iacobești). Lista, desigur, ar fi putut să fie mai lungă, pentru că această comunitate este formată din oameni mândri și aprigi, însă mulți, cu spaimă în inimă, și-au călcat pe demnitate, punând în cumpănă viitorul copiilor. Iată ce consemnează un fiu al satului, Teodor M. Gherasim, trecut prin închisorile Jilava și Alba Iulia: Vintilă Horia spunea că din „spaimă nu poți face miere”, deoarece principiile marxiste sunt împotriva eticii, religiei, moralei și a drepturilor universale ale omului. Confirmarea există pe o altă pagină a cărții, în amintirile profesorului universitar Mardarie Sorohan care, analizând situația satului ante și postcolectivizare, spune următoarele: Instigarea la lupta de clasă a dezbinat oamenii satului, tradițiile stabilite în colectivitate au fost abandonate, s-au instituit altele. Furtul nu mai era o rușine. Țăranul nu mai voia să fie țăran. Toți voiau să fie orășeni. În privința tradițiilor, poate că universitarul a exagerat puțin, cert este că într-adevăr unele din ele au dispărut, iar pierderea pentru comunitate este ireparabilă și dăunătoare pentru om în calitatea lui de microcosmos. Un alt exemplu edificator, cules din însemnările lui Gheorghe Prelipcean: Când se făcea primăvară, la arat, se puneau plugul, grapa și sămânța în căruță, se înjugau vacile la car (suntem imediat după ultimul război) și unul de dinaintea carului punea pe cineva să ia aghiazmă și busuioc și stropea animalele și tot ce era în căruță și cu „Doamne ajută!” plecau la ogor. Cum mă văd în imposibilitate să redau abundența istoriilor, însemnărilor și portretelor din cartea părintelui Hrehor, mă limitez la un ultim exemplu de-a dreptul impresionant ce se referă la fratele mamei prescurilor (Paraschiva Filipiuc), pe numele său Arhip Haidău, chemat la Domnul în 2001. Omul s-a trezit pe lume fără să se poată deplasa. A reușit să-și învingă neputința printr-o voință de fier, înjghebându-și un atelier de cojocărie, și trăgea toată ziua la mașina de cusut piei, pentru căciuli, bundițe și cojoace; repara ceasornice, biciclete și tot felul de mărunțișuri. Duminica ori în sărbători se urca în cărucior și venea la slujbă. E uimitor cum acest creștin se prezenta în alte zile sub zidurile bisericii pentru a trage căldări cu var și nisip necesare la așezarea stratului de tencuială pentru pictură. Despre acest Om al Grăniceștilor, părintele Casian Bucescu avea să-i spună actualului paroh cuvinte memorabile: să se încreadă în Arhip Haidău, cel care pe cărucior, de acasă până la biserică și înapoi, face mai mult decât toate predicile – râvna lui care învinge neputința e Evanghelie pentru toți care îl văd. Mă alătur concluziei coordonatorului lucrării: Și mare adevăr grăit-a! Un coleg matematician, văzându-mi textul și felul cum l-am început despre vrednicie, îmi șoptește la ureche: „Și reciproca-i valabilă”. Alt adevăr, care îl privește, de data aceasta, pe părintele Constantin Hrehor.
Comentarii