Un tandem periculos

Campania electorală românească? E ceva care începe, dar nimeni nu știe când se termină. Alegerile europarlamentare nu seamănă cu celelalte: încep, însă nu se prea văd. N-au stârnit niciodată interesul public scontat, iar cele de acum sunt palide cu totul. Așa că, în nevoia lor de voturi, partidele au trecut cu oșteni, arme și muniție la campania fără sfârșit, aceea pentru jilțul prezidențial. Ca român verde, poate și neaoș, de la Caragiale citire, ori ești în fruntea tuturora, ori te lași păgubaș.

 

Aceleași piese pe tabla de șah Ultimele știri de pe frontul prezidențial vorbesc despre iminența candidaturii lui Victor Ponta, despre intenția sau lipsa intenției de a candida a altora. Urmează, oricât ne-am opune, un nou episod al lideriadei naționale. Nu e zi să nu se facă alte calcule și combinații ori să nu se mute piesele pe aceeași tablă de șah, roasă de prea multă folosință. Probabil de aceea spectacolul politic nu mai face ratingul de altădată. Eforturile partidelor, în această privință, vizează două ținte, niciuna legată de buna guvernare: pregătirea și lansarea propriului candidat la președinție, concomitent cu grija pentru desființarea, desfigurarea adversarilor, mai ales a celor intrați de mult în cursă. Déja vu: la fel se întâmplă de prin anii ’90. În loc de unul, doi Deocamdată sunt câteva candidaturi certe, Crin Antonescu (PNL), Cătălin Predoiu (PDL) și Mihai Răzvan Ungureanu (FC). Partidele din coaliția de guvernământ nu se grăbesc, vor ieși cu un singur candidat, poate Victor Ponta, poate altcineva ca Mircea Geoană, de exemplu, iar calculele lor conțin o mulțime de necunoscute. Ca și ale altor partide din Opoziție precum PMP. Toate mizează pe factorul surpriză sau pe aflarea în ultima clipă a candidatului providențial. Pentru maximizarea avantajului electoral, încă din campania electorală a Convenției Democratice – 1996, candidatura prezidențială a fost corelată cu propunerea prim-ministrului, atunci Emil Constantinescu – Victor Ciorbea, întâiul cuplu de succes. Ideea s-a dovedit norocoasă și în 2000 pentru Ion Iliescu – Adrian Năstase și în 2004 pentru Traian Băsescu – Călin Popescu-Tăriceanu. Primul tandem pierzător a fost al lui Crin Antonescu – Klaus Iohannis în 2009, numai că, după ce majoritara Coaliție Iohannis a ratat preluarea guvernării, mitul neamțului de cuvânt a câștigat notorietate în spațiul public. Refacerea tandemului De aceea, tandemul acesta s-a refăcut în vederea actualelor campanii europarlamentare și prezidențiale, dar reacția mediilor politice nu a fost una deloc favorabilă. Dacă ostilitatea față de candidatura liderului PNL era una previzibilă, având în vedere că se află în poziția de candidat de peste 3 ani, de neînțeles este încercarea de a-l compromite pe actualul primar al Sibiului. Pentru că politica noastră nu trece de sus-amintita tablă de șah, se acreditează ideea că vom asista în curând la, ați ghicit, o rocadă, după modelul de succes Băsescu – Stolojan, din 2004. Singura necunoscută fiind aceea pe al cui obraz vor curge lacrimile făcătoare de președinte. Deoarece pentru trăgătorii de sfori nu contează că „Neamțul” este un om de cuvânt și declară mereu că a intrat în PNL să-i sprijine candidatura lui Crin, e clar că între cei doi se vor strecura zi de zi noi fitiluri, șopârle, sondaje meșteșugite… „Lucrătorii” fiind cam aceiași care au pus umărul la spargerea USL. Cui i-e frică de Iohannis? Ceea ce e mai greu de înțeles este de ce atâta risipă de energie, din moment ce într-un astfel de sondaj liberalii mai au doar 12% intenții de vot, iar liderul lor a ajuns a cincea roată la căruța electorală prezidențială, fiind cotat cică sub mai toți ceilalți posibili candidați. Poate fiindcă se „lucrează” și la ideea candidatului unic al dreptei, fiecare formațiune venind cu propria ofertă, evident, unică și bătută în cuie, așa că lansarea concursului național de scenarii s-a făcut cu mare succes. Cine se teme de tandemul Antonescu – Iohannis? Aceiași care se temeau în 2009 de Coaliția Iohannis. Inclusiv PSD și UDMR care atunci erau în sus-amintita coaliție. Pentru că pe liderul liberal presa îl judecă de mult, e clar că motivul fricii îl constituie „Neamțul”. Din păcate, nimeni nu ne explică de ce.