Ilie Dan, Profesorul

Despre Ilie Dan scriitorul, istoricul literar, cercetătorul se va fi scris, de-a lungul anilor, mult. Eu aș dori să spun câteva gânduri despre Profesorul Ilie Dan. În anul universitar 1967-68, titularul cursului de gramatică istorică, de la Universitatea ,,Al. Ioan Cuza” din Iași, se afla în Germania. În amfiteatrul III 11, intra în fața colegilor mei de an, și eram peste 100, un tânăr asistent dezinvolt, comunicativ, care capta atenția studenților filologi de la primele fraze rostite. Pe atunci erau gândurile magistrului său, dar această fervoare avea să se accentueze cu trecerea anilor când Ilie Dan, feciorul țăranilor din Pârteștii de Jos, avea să fie Profesor Universitar deplin.

 

Își făcuse din tinerețe ucenicia într-o Universitate din Franța, cucerind simpatia diferiților ascultători pentru limba română, pentru cultura și istoria neamului nostru. Revenit la Iași și-a împletit armonios activitatea de la catedră cu cea de cercetător al culturii populare din zona natală, cu cea de poet și de istoric literar. Dar cea mai mare bucurie i-a rămas cea de a fi înainte de toate Profesor. Venea toamna la consfătuirile noastre la Suceava. Cu siguranță trecea și pe acasă să-și vadă părinții bătrâni și nedreptățiți de vremuri, dar zăbovea încântându-ne și pe noi, mulți foști studenți, acum profesori, la Suceava. Ne vorbea cu aceeași înflăcărare despre romanitatea limbii noastre, despre necesitatea de a o cultiva cu dăruire prin întreaga noastră activitate. Am avut bucuria să-l am oaspete în școala unde predam, la Vatra Moldoviței, pentru o inspecție de gradul I, și am luat aminte cu câtă bucurie sorbea răspunsurile inteligente ale copiilor dintr-un sat românesc de munte. Nu-și uitase rădăcinile și întrezărea în școlarii de acolo pe viitorii profesori care să păstreze cu sfințenie puritatea de lacrimă a limbii române, să iubească poezia eminesciană și rugăciunea curată învățată de la bunici. Acum, când s-a mutat la Domnul, dintr-o lume care l-a și prețuit, dar care l-a și invidiat, primește în veșnicie, ca o făclie aprinsă din prețuire, și gândurile noastre, ale celor care l-au cunoscut. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu drepții și să-l răsplătească pentru generozitatea cu care mintea strălucită ce i-a fost dăruită a risipit-o în oameni! Monahia ELENA SIMIONOVICI Sfânta Mănăstire Voroneț