Alexa Pașcu, un prozator autentic

Până în martie 2013, Alexa Pașcu era cunoscut ca un poet sucevean de marcă, deosebit de original, ieșindu-i peste cinci volume de poezii: ,,Libertatea zborului” (1995), „Însemnele clipei” (1999), „Risipitorul de semen” (2007), „Dorul de cânt, de lumina-cuvânt” (2010), ,,Urmele păsării-cuvânt” (2011) și ,,Vibrație pentru cuvânt” (2015).

 

După cum cititorul poate observa chiar din titlurile enumerate mai sus, Alexa Pașcu abordează sensurile cuvântului, ale cuvintelor românești, căutându-le și găsindu-le locurile în câte un context care să devină vers potrivit într-o poezie; mai bine spus, ,,într-un cuvânt” care să exprime adevărul. Mentorul său într-ale poeziei a fost regretatul poet Mircea Motrici, căruia i-a închinat nu numai poezii, dar și pagini de proză, precum într-o excepțională evocare, „Mircea Motrici, Omul”. Compunând aceste pagini de evocare, Alexa Pașcu a trecut treptat și spre proză. Anul trecut, i-a fost lansat și primul volum de proză, „Prin labirintul vieții” (volum de debut în proză) la Suceava și la Fălticeni, prin care s-a dovedit a fi „un autor de literatura adevărată” (I. Cozmei). Fie că folosește versul clasic sau modern, în poeziile sale A. Pașcu exteriorizează trăirile sale de recunoștință față de colegii săi de breaslă, știe să mulțumească acelora care îl ajută și îi aseamănă cu „un codru în noapte” care „susură prelung de izvoare”; iar simfoniile vremii „răsună rând pe rând”. Aceștia dăruind lumii trăirea cea mare, făcând „o bună zidire de gând”, urcând spre tărâmul „unde-i nemoarte”. Sunt sintagme poetice de excepție pe care numai Pașcu e capabil să le exprime și să ne emoționeze. Sunt versuri sincere, curate și încărcate de semnificații aparte. A mulțumi celor care te ajută e un gest de breaslă nu numai firesc și uman, dar e și o mare calitate. Alex Pașcu e un om de mare calitate omenească pe care o au – am impresia – numai puțini poeți! La o ședință a Cenaclului Literar „Mihail Iordache” din vara trecută, la îndemnul unora, Alexa Pașcu ne-a citit din cartea anunțată două proze: „Un ospăț de pomină” și „Un nume cu bucluc”. Amândouă prozele redau două întâmplări autentice din „epoca totalitaristă”, din plină campanie de recoltare a cartofului, la un C.U.A.S.C. din zona Fălticeni, când partidul mobiliza toate forțele de muncă (salariații de la primăriile comunale, elevii, studenții și militarii) la strânsul recoltei de pe ogoare, pe activiștii de partid din comună și de la C.U.A.S.C. inclusiv președinții de la C.A.P, inginerii-șefi și economistul-șef, directorii de la Direcția Agricolă și de la S.M.A etc. Cei care pun la cale un ospăț opulent – mâncare și băutură de-a volna – care să aibă loc seara, undeva pe ascuns, loc știut doar de acei împricinați. Secretarul județenei de partid, având „experiența terenului” (doar și el era cândva organizatorul unor asemenea chiolhanuri), îi surprinde în flagrant și urmează să-i sancționeze după rigorile știute dinainte. Toți vor fi mutați disciplinar conform principiului „rotației cadrelor”. Acesta este, pe scurt, subiectul povestirii. Deci subiectul este realist, căci așa se desfășurau campaniile agricole în epoca „făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate”. Una era pe hârtie, și alta era situația pe teren. Adică „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Activiștii „munceau” pe la mese grandioase și apoi erau decorați pentru „eroism”, în timp ce țăranilor le crăpau palmele de muncă, iar singura lor răsplată era „să ia” recolta de pe ogoare, căci plata era amânată la „Paștele Cailor”. Subiectul părea, la începutul lecturii de către autor, anost. Și producea, în sală, printre participanții la Cenaclu, rumoare. Da, așa este. Dar dacă analizai toate componentele povestirii, puteai ușor să-ți dai seama că autorul a depus un efor imens în redarea întâmplărilor prin folosirea diferitelor mijloace artistice. Autorul a dezvoltat informațiile pe care le avea, transformându-le într-o proză artistică în care el însuși devenise personaj. El stăpânește foarte bine cuvintele în redarea graduală a evenimentelor, până la punctul culminat (ospățul) care este realmente surprinzător. Printre altele, a folosit excepțional limbajul de lemn, o caracteristică a „epocii de aur”, conturând și viclenia specifică oricărui activist de partid: „Brăescu ieși din mașină fără să facă zgomot, și, tiptil-tiptil, parcurse aleea din fața sediului, pe partea mai întunecoasă. În câteva clipe fu pe scări, apoi în holul de la intrare, ușa fiind deschisă larg. În biroul președintelui Consiliului Unic, cheful era în toi. Râsete, glume și clinchete de pahare. În acele clipe, Brăescu stătu ce stătu pe hol, ascultând glumele lor și, deodată, clanț! – deschise iute ușa, apărând ca o stafie în prag. Cei dinăuntru, pentru câteva clipe, rămaseră stană de piatră, care cu gura plină. Erau muți toți! (subln.n) – Bună seara, tovărășeilor! Așa faceți voi campania de toamnă!? le zise ironic Brăescu, oprindu-se în mijlocul camerei, privind pe rând la fiecare. Apoi țanțoș ca un cocoș, plimbându-se cu mâinile la spate, prin fața lor, continuă: – Așa, care va să zică!?… Aveți probleme!… Aveți dificultăți!… Cum să nu!… – Să trăiți, tovarășe secretar! Știți… noi am… dacă vreți… încercă președintele consiliului unic să dreagă busuiocul, ridicându-se în picioare, vrând să-l invite să ia loc. Secretarul nu-l băgă în seamă și continuă: …” (p. 143-144). Nu numai acest fragment ci toată povestirea capătă aspect umoristic. Dar într-un astfel de fragment, dincolo de care parcă-i vedem în fața noastră, fețe și fețe, meseni umflați de mâncare, apoi electrocutați de apariția acestui zbir județean care a ajuns șef la județ, folosindu-se tocmai de „experiența” sa în organizarea tot a unor asemenea mese, precum aceasta, primează autenticul. Citind, parcă simțim trufia secretarului care, „plin de sine”, se felicită că „îi are la mână” pe subordonații săi, pe care mâine poimâine îi va șantaja pentru a urca în ierarhie. Alexa Pașcu a știut să surprindă psihologia activiștilor de partid de atunci. Asemenea pagini ne evocă, de exemplu, „Revizorul” de N. Gogol. Toți mesenii, pentru a se menține „în frunte”, sunt în stare să-i lingă papucii șefului; așa că îi umplură portbagajul cu de toate. Apoi continuară să petreacă și, „încet, încet, atmosfera se destinsese iar, precum fusese la pornire. Friptura și băutura erau din belșug. Glumele și bancurile reveniră în peisaj…” Asemenea oameni erau la conducere atunci. Și este bine că se scriu asemenea texte, pentru ca tinerii de azi și de mâine să cunoască adevărul despre „eroica clasă conducătoare” de atunci. Categoric, ambele scrieri nominalizate mai sus au valoare documentară și artistică. Felicitări sincere domnului Pașcu pentru autenticitatea și valoarea artistică a celor două povestiri și a întregului volum de proză!