Cântările creștine de Crăciun

Considerate de unii a fi simple „cântece tradiționale populare” sau „cântece populare de urare”, colindele în esență reprezintă modul unic și irepetabil în care poporul român a înțeles și a trăit adevărul creștin, ele reprezintă ethosul sau spiritualitatea noastră, o spiritualitate care este pătrunsă de ortodoxie.

 

Este replica dată de simplitatea viețuirii și a simțirii lui Dumnezeu dincolo de conceptele abstracte și reci ale unor formulări dogmatice incapabile să transforme omul înlăuntrul său. Ele reprezintă și ne prezintă modul cum a fost receptată propovăduirea orală creștină către cei ce aveau ca singură sursă de informare auzul. Dacă mai târziu pictura bisericilor avea să constituie un element nu doar cultic sau harismatic, ci și didactic pentru cei ce le priveau, cu mult înainte colindele au împlinit acest rol constituindu-se în veritabile depozite ale unor învățături transmise oral din generație în generație, învățături care niciodată nu au contrazis sau completat în chip greșit învățătura Sfintei Scripturi și, bineînțeles, a Bisericii Ortodoxe. în acest sens, însuși obiceiul creștinilor de a colinda în Ajunul Crăciunului poate fi identificat nu doar cu actul binevestitor al îngerilor din Betleem, ci și cu actul propovăduitor al Sfinților Apostoli spre a împlini porunca Mântuitorului: „Mergând învățați toate neamurile…” (Matei 28,19). Așa se explică, de fapt, însăși mutația suferită de termenul „colindă” care a fost inițial folosit ca verb pentru a denumi acțiunea de a merge din loc în loc și care mai târziu s-a substantivizat denumind astfel cântecele specifice cântate în noaptea de Crăciun o dată cu colindatul pe la casele gospodarilor. Ceea ce conferă obiceiurilor românești de Crăciun un specific aparte ori mai bine spus un caracter de unicitate între toate popoarele creștine, este tocmai mesajul profund pe care îl transmit acestea și cu atât mai mult conținutul colindelor. Chiar dacă unele din aceste obiceiuri s-au cristalizat inițial în jurul unor forme de manifestare religioasă păgâne, ele s-au perpetuat în creștinism metamorfozându-se în ceva cu totul deosebit datorită faptului că sursa de unde au izvorât nu era religia păgână propriu-zisă, ci spiritualitatea poporului care le-a format. Cu alte cuvinte, ele sunt forme de manifestare ale spiritualității sau ale identității spirituale ale poporului nostru prin care divinul a fost venerat și pierderea lor ar fi fost identică cu însăși pierderea spiritualității sau identității neamului. Datorită acestui fapt ne explicăm și conținutul colindelor ale căror versuri exprimă trăirea adevărului creștin în toate aspectele vieții cotidiene. Poporul român este cel care a integrat cel mai bine Evanghelia în ritmul vieții cotidiene fără a considera aceasta ca o intruziune în intimitatea personală, fapt pentru care până nu de mult s-ar fi putut vorbi fără greșeală de o adevărată sinonimie între cuvintele ortodox și român. Dacă în cazul altor popoare ce au primit sau au fost forțate să primească creștinismul sub diferite forme s-a constatat fie renunțarea forțată la obiceiurile păgâne inițiale, fie supraviețuirea lor fără acordul Bisericii, în cazul obiceiurilor populare românești nu putem vorbi nici de supraviețuirea unor forme păgâne de manifestare (cu unele mici excepții) și nici de renunțarea în mod forțat la ele, ci despre o transfigurare a lor specifică harului dumnezeiesc care transformă tot ce este omenesc și imperfect în dumnezeiesc și plin de frumusețe. în acest sens colindele reflectă poate cel mai bine această transfigurare a omenescului în fața divinului, ele neavând nimic de-a face cu alte cântări specifice Crăciunului întâlnite în întreaga lume creștină. O privire asupra cântărilor creștine de Crăciun întâlnite la alte popoare va reliefa cu ușurință faptul că acestea conțin prea puține elemente specifice sărbătorii ca atare și, de cele mai multe ori, avem de-a face cu o cinstire a umanului în detrimentul cinstirii divinului. Nu mai avem de-a face cu o doxologie a lucrării de mântuire împlinite prin Nașterea Fiului lui Dumnezeu ori chiar a lucrării de pregătire a neamului omenesc începută o dată cu căderea lui Adam, ci de o evidențiere a unor sentimente de dragoste, de înțelegere, de pace, toate însă strict legate de planul viețuirii interumane. În loc să fie slăvită iubirea lui Dumnezeu față de om care „atât de mult a iubit lumea încât pe unicul Său Fiul L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16), este cântată iubirea trupească, pacea lipsită de viețuirea întru adevăr și bucuria unor bunuri pământești trecătoare. Privite în conținutul lor, colindele românești sunt unice între toate tradițiile popoarelor ortodoxe putând ușor „rivaliza” cu marile compoziții imnografice din cărțile de cult ale Bisericii noastre, ele reprezentând, în fapt, modul românesc autentic de a trăi și exprima bucuria întâlnirii divinului cu umanul. În ele întâlnim firescul prezenței lui Dumnezeu între oameni ca Om, acea familiaritate a omului cu divinul care este prezent în viața lui de la naștere până la moarte. Dumnezeu nu este o realitate impersonală și rece, o ființă izolată în transcendent, ci o Persoană ori, mai bine spus, o întreită comuniune de Persoane care cheamă în virtutea viețuirii în iubire la iubire și comuniune pe înseși persoanele create. Această iubire ce se revarsă dinspre Treimea dumnezeiască spre oameni necontenit de la crearea lumii și în chip desăvârșit o dată cu venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu a fost simțită și cântată în chip unic de poporul nostru ortodox în colindele de Crăciun. Acest conținut al colindelor profund doxologie face ca însuși actul colindatului să depășească sfera unor simple obiceiuri de Crăciun și să devină un act de cult manifestat în afara bisericii, un apostolat al fiecărui creștin care propovăduiește, asemeni Sfinților Apostoli, vestea cea bună (Evanghelia) a Nașterii lui Dumnezeu ca Om. Creație autentică a poporului român apărută ca mijloc de cinstire a Nașterii Domnului, paralel cu cinstirea cultică din Sfânta Biserică, colindele au intrat încetul cu încetul în Biserică, devenind o componentă specifică cinstirii înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Astfel, ele se cântă și în biserică, și în afara ei, au un caracter cultic, prin aceasta reflectând tocmai mișcarea de intrare a profanului în Biserică spre a se sfinți sau sacraliza, dar și ieșirea sacrului, a Bisericii, în lume spre a o sfinți. Pr. ȘTEFAN ARGATU Parohia „Nașterea Domnului” Suceava