Sărbătoarea teatrului botoșănean

„V-am dat teatrul, vi-l păziți Ca un lăcaș de muze Prin el curând veți fi vestiți Prin vești departe duse” (Iancu Văcărescu)

 

Incredibil! Cu aproape două secole de teatru în limba română și peste jumătate de secol cu trupă proprie, Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani pășește imperturbabil în timp ca un teatru mare, profund, cu adevărat european. E mare și profund prin faptele sale pe terenul limbii române și oameni care i-au semănat glia (C. Tănase, G. Vraca, Maria Filotti, Lucia Bulandra, Tony Bulandra, G. Enescu etc. etc.) profund prin jocul lor irepetabil, de neuitat, european prin ecoul faptelor artistice din România și Europa, scrise cu litere de aur pe stindardul românesc, alături de numele celor două genii botoșănene Eminescu și Enescu, ce reprezintă, poate, tot ce are mai frumos spiritul românilor în universul său poetic și muzical. Câtă dreptate avea omul de cultură și poetul Iancu Văcărescu care îndemna în prima parte a secolului al XIX-lea ca românii să păstreze cu sfințenie teatrul – „lăcaș de muze”, sursă a culturii și notorietății în lume, dar mai ales modelator de conștiințe înalte, de artiști, ceea ce s-a întâmplat în provincialul oraș-comună, azi municipiu și centru de județ, din nordul Moldovei din 1863 încoace cu oameni simpli, care și-au ales un destin teatral de invidiat prin găzduirea teatrului la Botoșani cu cei mai frumoși oameni ai săi din acea vreme și de acum, modelându-și spectatorii – iubitori de teatru și actori, care impresionează prin devotament public și artă interpretativă de talie europeană, transformând Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani într-o adevărată cetate a culturii românești și universale, pentru a-și permite repertorii din opere teatrale antice, clasice și moderne, afirmându-se printre teatrele de primă mărime din țară. Acum, la sfârșitul anului 2013, între 27 și 30 noiembrie, a avut loc ediția a VIII-a a zilelor teatrului botoșănean, dedicată dramaturgiei moderne a lui Matei Vișniec, găzduind teatrele din Piatra Neamț („Frumoasa călătorie a urșilor Panda…”), Teatrul „I.L. Caragiale” București („Cabaretul cuvintelor”), Teatrul „George Bacovia” din Bacău („Angajare de clovni”), Atelierul de teatru al Colegiului „Mihai Eminescu” Botoșani („Școala lui Gufi”) și Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani („Buzunarul cu pâine” și „Caii la fereastră”) încheindu-se printr-o întâlnire cu actorii din „generația de aur” Ion Dichiseanu, Stelian Preda, Sergiu Tudose etc. De asemenea, au avut loc, în paralel, colocvii teatrale de comemorare a teatrului „Mihai Eminescu”, de omagiere a dramaturgului Matei Vișniec, de lansare a vol. III din „Istoria teatrului din Botoșani” a lui Ștefan Cervatiuc și a cărții de teatru „La cumpăna dintre milenii” a lui C. Adam, concert de cameră al Filarmonicii din Botoșani, expoziții de carte teatrală, ale scenografiei, numismaticii și filateliei etc. Ultima seară a Zilelor teatrului „Mihai Eminescu” s-a încheiat cu un act de cultură privilegiat pentru spectatorii din Botoșani, oferindu-li-se în dar întâia piesă „Caii la fereastră” (1985), care a fost interzisă de regimul Ceaușescu la București, ca să fie jucată de atunci și până azi în peste 30 de țări, alături de toate celelalte piese ale marelui dramaturg contemporan Matei Vișniec, ce preia de la Eugen Ionesco și Samuel Becket, pe o treaptă esențializată, un limbaj aforistic aproape neiertător, cu cuvinte și imagini-simbol de concentrație explozivă, care fie că nu lasă loc de comentariu, fie că permit sugestii și semnificații nesfârșite, asemenea lumii de azi, ce trăiește sub clopotul lui Gaus, asfixiindu-se prin lipsa de comunicare, sau înnebunește, manipulată de vorbăria goală, patriotardă și absurdă a celor de ieri și de azi. Piesa „Caii la fereastră” aduce în fața spectatorilor dezastrul omenirii dintotdeauna – uciderea prin războaie, violență, stres în familie, societate etc. Caii la fereastră reprezintă pericolul imanent, ce ne paște la fereastră, ademenindu-ne cu frumusețea, dar și amenințându-ne, în același timp, cu moartea. Deși dramaturgul alege trei momente istorice diferite: (pacea de la Karlowitz, 1699, pacea de la Breslau, 1745, și cea din 1815, postnapoleoneană, prin care țările invadatoare se aleg cu prada nemeritată, în ciuda dezastrelor produse, cu cadavre nenumărate, schilozi fizici și psihici din tată-n fiu. Cei șapte actori: mesagerul, mama-fiul, tatăl-fiica și soția-soțul constituie un lanț de victime peste generații, ce mor incidental-nevinovați, stresați de dezastre sau striviți de bocancii victorioși ai invadatorilor ce-și îngroapă victimele sub mormanele lor. Piesa induce întâi o stare înduioșătoare în relația mamă-fiu, săraci și dezorientați, tulburătoare și-n același timp îngrozitoare la apariția primelor victime nevinovate și-apoi a victimelor în masă produse de avalanșa continuă a istoriei nedrepte și a unor oameni nesătui de cadavre și bogății, lăsând gustul amar de grotesc și poezie al oamenilor nevinovați ce iubesc picurul ploii sau al apei din robinet cu care fiul știa să-și liniștească mama, însă după moartea acestuia din robinet curge numai apă neagră, asemenea vieții de-afară. Atmosfera insuportabilă e sugerată de regizor prin cele două butoaie ce colectau apă de ploaie de pe streașina căsuței, din stânga și dreapta ei, devenind obiecte de alarmă continuă, ce tulbură viața familiei până la irascibilitate, o dată ce se pierd ființele cele mai dragi în fumul istoriei, învăluitor permanent al scenei noastre existențiale, odată ce valiza din colțul camerei se umple de flori omagiale pentru victime, aduse cu grijă de mesager, sugerând starea de deznădejde continuă și perplexitate pentru cei din jur – spectatori, iar faptul că însuși mesagerul împroașcă cu noroi în repetate rânduri harta mare a Europei ce acoperă scena ca un văl de ceață în cele trei secvențe dominate de „pacea europeană”, grăiesc de la sine despre mizeria vieții pe bătrânul continent în care existența devine un coșmar, căci familiei i se clădește un mormânt din lanțul de ghete invadatoare, ucigătoare pentru oameni-păpuși, oameni-roboți, oameni-stafii, mesageri ai unor timpuri imposibile, care dacă nu vor înceta, atunci va înceta viața familiei, strivită și de norul de bocanci pământești. Teribil, îngrozitor și adevărat! Oamenii ucid și se ucid gratuit! Caii la fereastră seamănă morții inocenți! Acesta e Matei Vișniec al nostru, un nou Ionesco și acesta-i regizorul Petre Vutcărău, care, prin cele trei secvențe ale piesei, sugerează tragedia istorică a omenirii care nu trebuie să mai ucidă, căci dezumanizarea și moartea sunt inerente prin modul nostru de conviețuire. Actorii au jucat formidabil, sugerând duioșia și deznădejdea, groaza și compătimirea, dar în același timp și nevoia acută, neîntârziată de salvare a omenirii, salvarea bătrânului continent și a vieții însăși. Talentul lor e covârșitor (cinci dintre ei sunt produse ale teatrului din Iași), spunea prof. C. Olaru, fost sfetnic al Teatrului botoșănean, și se înscrie pe linia generației de aur ce-a venit la întâlnirea cu publicul la încheierea piesei „Caii la fereastră”. E vorba de Stelian Preda, fost director al teatrului și actor în Botoșani, Sergiu Tudose, actor, și Ion Dichiseanu, actor și cântăreț, crai și vagabond, veșnic tânăr și ferice, care continuă să încânte publicul-rege, iubitor al teatrului, cum remarca directorul general al Teatrului „Mihai Eminescu” Traian Apetrei, omagiindu-i pe ei și pe alți corifei ai teatrului cu diplome, flori, cu trilogia teatrului botoșănean dintre anii 1863-1944 a lui Ștefan Cervatiuc, mulțumindu-le cu recunoștință pentru tot ce-au făcut întru creșterea limbii românești, delectarea și educarea publicului spectator, întru dezvoltarea și popularizarea culturii românești și universale. Meritul lor, cu adevărat este neprețuit, așa cum neprețuită era și această întâlnire cu botoșănenii la cea de-a VIII-a ediție a zilelor Teatrului „Mihai Eminescu”, unde Sergiu Tudose a stârnit amintiri comune, pe care le-a trăit cândva la Botoșani, Stelian Preda a reînviat ca gongul teatral rolurile sale mari – al lui Ștefăniță Vodă și Petru Rareș, pe cele ale lui Eminescu și bădița Creangă, toate nemuritoare și de neuitat pentru românii de ieri și de azi și pentru cei care vor urma, cum zicea Barbu Ștefănescu Delavrancea adresându-se urmașilor urmașilor noștri. În același ton și-a depănat amintirile Ion Dichiseanu, acum la Teatrul „C.I. Nottara”, încheind cu frumosul și veșnicul tânăr cântec „Vagabondul” despre trecerea noastră prin viața de toate zilele. Păcat că o parte din spectatori plecaseră înainte de a fi văzut stelele teatrului de aur botoșănean, care au făcut și continuă să facă cinste teatrului românesc. La mulți ani Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, prin secole și secole de înălțare! (IOAN CHIDEȘCIUC)