Profesorul Nicolaiciuc, personalitate bucovineană

Era în noiembrie a anului de grație 1943, mai precis în ziua de 16 când, în gospodăria lui Dimitrie Nicolaiciuc, din comuna Măriței a ținutului Bucovinei, Maria, distinsa lui soție, i-a mai dăruit un fiu. A fost botezat Vichentie și avea să fie dezmierdat Ghenik. Era al zecelea copil al familiei.

 

Destule nenorociri s-au abătut asupra acestei familii. Fratele lui cel mai mare murise într-un lagăr de prizonieri din Donbas, chiar în ziua de Crăciun din anul 1944; tatăl său, încă un frate și două surori i-au murit de tifos exantematic în iarna lui 1944-1945… Mama lui rămâne văduvă, cu cinci copii mici, înfruntând greutățile vieții generate de războiul recent încheiat și apoi timpul foametei crunte care venise și peste ei. Dar, prin abnegație, muncă asiduă și credință în Dumnezeu, au învins. Studiile primare și gimnaziale le face în satul natal, numai în limba ucraineană; cele liceale le face la Suceava și la Siret, tot la secția ucraineană. Urmează studii superioare în cadrul Institutului Pedagogic și la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași. Cariera didactică și-a început-o la Școala Generală Horodnic de Sus, continuând-o la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” din municipiul Rădăuți. A predat în primii ani limba rusă și română, apoi numai limba română. După 40 de ani la catedră se pensionează, dar mai predă limba română la școli din Delta Dunării și la Iaslovăț, în județul Suceava. Menționez că a deținut și funcția de director de școală timp de 10 ani, iar 3 ani a fost director cu munca educativă la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Rădăuți. Permanent a fost preocupat de perfecționare și de cercetare științifică. De aceea a participat cam la toate simpozioanele, având comunicări științifice care au fost apreciate de cei care l-au ascultat. Menționez doar „Paralelă între «Miorița» și «Mai am un singur dor» de Mihai Eminescu” și „Paisie Velicikovski – personalitate exemplară în ortodoxia universală a secolului al XVIII-lea”, la congresele al IV-lea și al V-lea ale filologilor români, care s-au desfășurat la Timișoara, respectiv la Chișinău (1992 și 1994). Unde a muncit, a avut rezultate de excepție. Elevii săi au luat premii la sesiunile științifice județene, precum și la olimpiadele naționale de limba română. A inițiat și a condus, în colaborare cu colegii de la școlile în care a lucrat, reviste școlare precum „Interferențe” la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Rădăuți și „Lotus” la Școala Gimnazială C.A. Rosetti din Delta Dunării. Studiile cu caracter filologic, publicate în diferite reviste, precum și diferite articole, discursurile sale parlamentare le-a adunat între copertele cărții „Repere culturale și umane”, apărută în anul 2005. Aici este locul să menționăm și activitatea sa publicistică. A fost redactor-șef al periodicului „Exod”, organ de presă al Societății Culturale „Traian Chelariu” (două numere); redactor-șef al revistei bilingve (româno-ucraineană) „Verchovyna”, care apare pentru ucrainenii din România (șase numere), secretar de redacție al revistei rădăuțene „Iconar” (serie nouă); redactor-șef adjunct al periodicului bilingv rădăuțean-cernăuțean „Clopotul Bucovinei” (58 de numere); este cofondator și membru în colectivul de redacție al revistei de cultură bucovinene „Obcina literară” și colaborator al ziarelor cernăuțene „Ceas” și „Bukovyna”. Activitatea sa publicistică s-a concretizat în articole publicate în publicații ca: „Bucovina literară”, „Crai nou”, „Monitorul de Suceava”, „7 zile bucovinene”, „Săptămânalul de Rădăuți”, „Analele Muzeului Suceava”, „Limba și literatura română”, „Analele Bucovinei”, „Curierul ucrainean”, „Limba Română ” (Chișinău), „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnyk”, „Novîi vik”, „Samostiina Ukraina”, „Plai românesc” (Cernăuți), „Exod”, „Obcina literară” și „Clopotul Bucovinei”. A muncit nemijlocit și la editarea unor cărți: „Umbra partizanului” de Victor Macoveiciuc și „Povești neștiute. Povestea mamei mele” de Valentina Hrișcă. Pe lângă activitatea didactică, culturală și civică, a desfășurat și o rodnică activitate politică. A fost trimis deputat în Parlamentul României de etnia ucraineană din România. Iar în perioada respectivă s-a interesat de viața ucrainenilor din România, pe care i-a vizitat acasă la ei, i-a consiliat, i-a ajutat, moral și material, mai ales pe cei din zonele Suceava, Maramureș, Botoșani, Banat și Delta Dunării. Prin contribuția sa directă au fost înființate emisiuni de radio, în limba ucraineană, la studiourile din Iași, Timișoara și Cluj-Napoca, secții de ucraineană la universitățile din Suceava și Cluj-Napoca. Iar prin contribuția sa directă, bustul lui Taras Șevcenko a fost amplasat la Negostina-Siret, iar în anul 1977 a fost reînființat Liceul Pedagogic „Taras Șevcenko” din Sighetu Marmației. După studii aprofundate a evocat, în articole, viața și valoarea literară a personalităților Mihai Eminescu, Taras Șevcenko, Ivan Franko, Paisie Velicicovski, Olga Kobyleanska, Isidor Vorobchievici, George von Lovendal, Silvestru Iaricevski, Olecsa Romaneț, Ivan Mykolaiciuk, Tamara Sverniuk, Mykola Ceredaryk, Mircea Streinu, Traian Chelariu, Iulian Vesper, Daniel Șandru, Grigore Bostan, PS Ghersim Putneanul, George Muntean, Mircea Grigorovița, Grigore Vieru, Dimitrie Vatamaniuc și mulți alții. Apreciindu-i întreaga activitate, multe personalități au scris elogios despre Vichentie Nicolaiciuc. Printre acestea s-au numărat: Emil Satco, Adela Popescu, Ion Cozmei, Ion Beldeanu, Ion Nedelea, Mălina Anițoaei, Kolea Kureliuk, Ilie Romaniuc, Sextilia Crăciun, Elisabeta și Ion Prelipcean, Emil Ianuș, Mircea Rusu, Maria Toacă, Dumitru Covalciuc, Vasile Carlașciuk și mulți alții. Iar printre ei, și subsemnatul. Simpla înșiruire de mai sus nu vă spune nimic? Sau vă spune totul? L-am cunoscut foarte bine pe distinsul profesor Vichentie Nicolaiciuc. Impune respect prin simpla sa prezență. Întotdeauna vorbește foarte bine documentat, uneori chiar mai mult decât trebuie. Explică totul, până la cel mai mic amănunt. Demn de semnalat este faptul că este un foarte bun organizator pentru activitățile culturale pe care le organizăm în zona Rădăuților, mobilizează prieteni și colegi, este un foarte bun comunicator între oameni. Cred că ar fi fost suficient dacă aș fi reprodus remarca maestrului Ion Cozmei despre profesorul Vichentie Nicolaiciuc, și anume: „În orice domeniu în care a activat, Vichentie Nicolaiciuc a lăsat urme adânci și edificatoare care au înnobilat faptele sale de muncă în slujba celor mulți, în spiritul dreptății, al frumosului și al adevărului”. Așadar, la împlinirea a șapte decenii de rodnică activitate, nu-mi rămâne decât să-i urez sănătate multă, de care are stringentă nevoie, putere de muncă și bucurii multe de pe urma familiei sale, dar și să rămână același activist vajnic pe tărâmul culturii, educației și al vieții sociale. La mulți ani, dragă prietene! Prof. GH. DOLINSKI