„Cuvântul a născut devenirea”

> Dialog cu poetul Dodo Ciuc, din comuna Ilișești

 

În scurtul răgaz avut la dispoziție între două mașini, l-am găsit pe Dodo Ciuc în localitatea Ilișești. Starea poetică l-a înviorat și i-a dat bucuria de a avea puterea destăinuirii sufletești. Se bucură de cărțile pe care le are și le deschide zilnic. El scrie poezie de structură filosofico-religioasă și își asumă destinul ca pe o menire a vieții sale pământești, el având însă în poezie și cuvinte pentru viața nepământească. Dodo Ciuc a fugit de lumea civilizată într-un sat pentru a-și stăpâni lacrimile de durere pentru tot ceea ce înseamnă suferința omenească. A refuzat civilizația pentru a fi în dialog cu Dumnezeu. Știe că numai Dumnezeu este cel care-l poate apăra de invazia surogatelor și a kitsch-ului unei civilizații ajunse pe marginea prăpăstiei iadului. Are peste 15.000 de cărți, iar acestea îi sunt cei mai buni prieteni și cei mai fideli tovarăși de dialog. Camera lui este plină de cărți, însemnările sale stau de pe marginea multora dintre ele. Scrie o poezie de profunzime sufletească, dar nu s-a considerat niciodată poet ca atare. Este un vrăjmaș al celor care aleargă după glorie. Iubește prea mult cărțile pentru a nu le rămâne îndatorat, deoarece ele i-au arătat lumina. Din cele 130 de Biblii pe care le deține, tipărite în diferite limbi, cele mai dragi îi sunt, din textele biblice, „Cântarea cântărilor” și „Apocalipsa”. Te privește cu oarecare surprindere atunci când îl întrebi: De ce „Apocalipsa”? Merge la Cartea Sfântă și îți deschide exact acolo. Și spune că „Apocalipsa” te avertizează să nu faci rău și să crezi mereu în puterea Binelui. „Cântarea Cântărilor” este o odă, un imn adus iubirii și bunătății din dragoste. Din dialogul avut cu el am reținut că la vârsta lui, o vârstă venerabilă, poate vorbi deschis despre ceea ce crede. – Înaintea faptei a fost Cuvântul. Cum privești această biblică metaforă? – Înaintea Cuvântului a fost gândul, iar din această trăire a pornit frumusețea. Cuvântul a născut devenirea. Omul trăiește din mulțimea cuvintelor care devin cărți. Omul fără carte și neiubitor de slovă este NIMIC! Cuvântul și cuvintele cred în Dumnezeu. – Omul trăiește cu emoție, iar emoția declanșează starea poetică. Ce te-a determinat să scrii poezie? – Omul, fiind duplicitar și având nevoie de un sprijin în dialog, poezia este singurul mijloc de comunicare ce ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine; intervine inspirația, din care extragem noutatea gândirii, iar prin aceasta naștem cuvintele… – Este poezia un mod de abordare a eului biblic? – Da! Fiindcă și Dumnezeu este un poet prin Creație. Menționez „Psalmii”, „Apocalipsa”, „Ezechiel”; chiar și patriarhul Avraam medita sub copacul din Mamvri… Acolo Avraam a constatat frumusețea, modestia și renunțarea… Aceasta, de fapt, este poezia. – Eminescu, ca și alți poeți (îi mai amintesc pe Vasile Voiculescu și Radu Gyr) au scris o poezie religioasă. Cărui fapt se datorează la acești poeți poezia de simțire religioasă? – Eminescu a fost un mare patriot, văzându-L pe Dumnezeu implicat în esența gândirii lui și a ființei românești. Românismul eminescian nu poate fi comparat sau explicat astăzi, deoarece gândul de patrie, gândul de neam a început să se șteargă. Cât despre Vasile Voiculescu, în el există și exista intenția transmiterii dorinței de a îndumnezei neamul românesc. Radu Gyr a fost de fapt un executant din perspectiva omului, nu a dorinței lui Eminescu sau a constatării lui Vasile Voiculescu. – Știu că încerci prin cuvânt să-ți arăți iubirea față de glia strămoșească, față de Dumnezeu. Astăzi este tot mai greu să te numești iubitor de Neam și Dumnezeu. De ce ți-ai ales să fii propovăduitorul Cuvântului? – Dumnezeu trebuie experimentat și nu vizionat. De asemenea, pentru prietenia între cuvânt și om, între a avea și a dori, este nevoie de înțelegere. Cum în film este nevoie de un regizor, așa și omul are nevoie de controlul lui Dumnezeu asupra vieții lui. „Ce este omul?” Omul este instrumentul prin care Dumnezeu se face văzut. Dacă omul tace, nu scrie și nu gândește, Universul devine haos. Gândirea lui Dumnezeu a pregătit totul pentru om, lăsând bucuria continuității și nemuririi. Argument: poeții nu mor datorită frumuseții cuvintelor. Dumnezeu există datorită frumuseții creatoare… – Cărui fapt se datorează geniul poetic al creatorului? Este poetul alesul lui Dumnezeu, pentru a vorbi despre frumusețe și iubire? – Poetul nu este numai un ales al lui Dumnezeu, el este și un ales al neamului său spre a se exprima, punându-și la suflet amărăciunea. Dacă am trăi fără poezie și fără frumusețe ne-am însingura, ne-am distruge lăuntrul nostru, devenind coajă. Miezul fructului omului sunt poetul, poezia, creația. – Știu că ai un cult deosebit pentru poetul Adrian Păunescu și cred că pe bună dreptate îl ai, deoarece în opinia mea este unul dintre marii poeți ai neamului românesc, care a avut în poezie puterea de a fi el, prin exprimare, prin metaforă și iubire de țară. Cum îl caracterizezi pe poetul Adrian Păunescu? – Adrian Păunescu a fost și a rămas un mare cuvântător al neamului românesc și al dragostei față de patrie, fiind despărțit de mic de meleagurile în care s-a născut, Basarabia. Adrian Păunescu s-a simțit despărțit și respins în timpul în care a trăit de această mare iubire tăinuită în el, Basarabia. Recuperarea lui Adrian Păunescu s-a întâmplat atunci când românii basarabeni l-au primit în Academia de la Chișinău. Mă mândresc că Adrian.