Wlodzimierz Eminowicz despre Mihail Eminescu (3)

Se prea poate ca aceste rînduri să-l bage în sperieți, mai cu seamă, pe poetul Ion Cozmei, originar din satul Călineștii lui Cuparencu și pretendent habotnic la o problematică descendență din dascălul Vasile Iaminovici, tatăl lui Gheorghe Eminovici și bunicul poetului Mihail Eminescu.

 

Spaima e cumplită pentru că Ion Cozmei și-a însăilat și el un arbore genealogic – era cît pe ce să scriu genialogic, grafie care ar fi chiar mai semnificativă decît ortograma, întrucît s-ar traduce „geniu fără de logică” –, în ciuda argumentelor eminescologilor Vasile Gherasim și D. Vatamaniuc, prin care se adeverește că oarecînd, o fătuță, căsătorită legal cu… un Eminovici, își lasă mirele de izbeliște chiar în noaptea nunții și fuge în codru verde cu iubitul ei, cu care odrăslește vreo cinci prunci înscriși în documentele civile cu patronimul Eminovici, tocmai întrucît căsătoria legală n-a fost desfăcută printr-un divorț consemnat acătărea în acte. Iar cu birocrația austriacă nu se putea juca niciun supus, oricît de vîrtos în… vîrtute, al drăguțului împărat de la Viana. Altfel spus, așa cum Wlodzimierz Eminowicz pune în circulație livrescă date eronate despre poetul român Mihail Eminescu, și documentaristul Ion Cozmei, după modelul arborelui lui Iesei, arborează descendență eminesciană fără documentația de rigoare. De arborat e mai ușor, de argumentat e cam greu. Dar, pînă la Apocalipsă, bucuroși le-am duce toate și ne putem adumbri liniștiți și sub coroana arborelui Cozmei. Însă nimic nu trebuie pierdut în ceața ipotezelor, căci s-ar putea ca între neguțătorii armeni cărora domnitorul Alexandru cel Bun le acordă scutire în vămile din Suceava, Siret sau Cernăuți, la anul 1408, să fi fost și un Eminowicz sau mai de bănuit un Eminek, pentru că un întîi purtător al acestui nume îl întîlnim ceva mai tîrziu, în vremea lui Ștefan cel Mare, cînd, în bătălia de la Ștefănești, iulie 1476, hanul Crimeii, aflat sub suzeranitatea Porții Otomane, îl trimite în Moldova pe Eminek Mîrza, în fruntea unui corp de oaste cu vreo 10.000 de luptători, pentru ca, în alianță cu turcii, să-l înfrîngă pe „necredinciosul moldovean”. Tătarii intră în Moldova probabil „prin vadul Rașcu și apoi, urmînd valea Răutului”, împînzesc împrejurimile, „provocînd mari distrugeri și jafuri” (Al. Gh. Sasu). Bătălia decisivă se dă pe Prut, la Ștefănești, și Baldassar de Piscia povestește în scrisoarea expediată Papei că „tătarii au călcat târgul Ștefănești, din Valahia [Moldova], așezat în preajma Sucevei, trecură peste râul ce-i zice Siret, la jumătate de zi de mers de Suceava, cu pradă de cincisprezece mii de fruntași”. Ștefan cel Mare atacă ariergarda năvălitorilor și desfășurarea luptei este povestită în scurt de cronicarul polon Jan Dlugosz: domnul moldav „se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mai mult decât de ale turcilor. Și cu ajutorul lui Dumnezeu îi strivi pe aceștia într-un măcel crâncen. Și-i urmări pe fugari cu atâta râvnă, încât ucise mai mulți din fugă decât din luptă”. Însuși strategul tătarilor, Eminek Mîrza, recunoaște înfrângerea într-o scrisoare trimisă sultanului: „necredinciosul, venind în urma noastră, a făcut război crâncen cu noi; ne-au pierit mulți oameni; doi frați de-ai mei au devenit martiri; ne-au pierit luptători destoinici, cai și arme”. (Cf. George Marcu, coord., Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, București, 2011) Eminek pare a numi, aici, mai degrabă funcția hatmanului tătar Mîrza, adică împuternicit, conducător, șef peste oastea implicată în acțiunea din Moldova. Emin din limba turcă este un atribut nu doar administrativ-politic, ci și folcloric, similar voinicului sau lui făt-frumos din cîntecele și basmele românești. Astfel încît, n-ar fi de mirare ca între cei capturați de domnul Moldovei să fi fost și un Eminek, de care să se fi îndurat o moldoveancă mai milostivă spre a-l înzestra cu urmași chiar și prin preajma Cetății de scaun a Sucevei. Iar satul Călineștii lui Cuparencu nu era prea departe spre a da adăpost ecumenic unor martiri… Așa s-ar justifica și considerația pe care i-o acordă omul politic Gravril Mârza poetului cătunal Ion Cozmei! ION FILIPCIUC P.S. Referitor la un articuluș, Eminescu și Bucovina? Nu. Eminescu polonez?!, semnat de Ion Cozmei în „Crai nou”, an XXIV, nr. 6289, vineri, 5 iulie 2013, p. 5, nu am de adăugat decît un proverb: „Pentru o babă surdă, popa nu citește de două ori Cazania…”. Calificativul „marțolog” pornește din remușcarea pecuniar-mioritică a lui I. C., care prelungește o datorie către Biblioteca „Miorița”, în suma de 150 lei (recte 1.500.000 după spusa babelor retardate), cuvenită pentru cartea Secante prin cercuri concentrice, semnată de George Bodea și distribuită de I. C. școlarilor săi, în urmă cu cinci ani!!! Cînd îi cerem datoria, împricinatul începe să scadeze în limba latină: Scîrț-scarț, ț-oi da banii marț! Nu este singurul datornic al Fundației Biblioteca „Miorița”, mulți dintre ei au și murit cu restanțe dezonorante, și asta nu din pricină că în portofoliul redacției se află o colecție bogată de blesteme strămoșești.