În vizită la familia Ianoș…

În prag de seară, am poposit acasă la Zirca Ianoș… Motivul pentru care am pornit în ospeție a fost acela de a-l cunoaște pe Alexandru Ianoș, fratele Zircăi… Un om pe care-l știam doar din informațiile oferite de presă și din povestirile celor care l-au cunoscut personal. Un mare muzician care, de peste 30 de ani, a ales să-și trăiască viața peste hotare… Din 1990, în Elveția.

 

Când am ajuns, Zirca ne-a poftit în foișorul din grădină… Am zâmbit… Pe peretele foișorului se odihnea o chitară… se putea altfel?… Doar familia Ianoș e sinonimă cu muzica. În timp ce așteptam sosirea lui Alexandru Ianoș, gândul mi-a zburat la anii când trăia tatăl domniei sale, Valerian Ianoș. Am retrăit acele discuții savuroase purtate în minusculul sediu al UUR Siret de pe vremuri… Despre muzică, poezie, dans, spiritualitate ucraineană… Odată cu sosirea celorlalți musafiri, amintirea mea despre discuțiile de altădată a devenit clipă vie…, erau altele doar locul și persoanele… Alexandru Vladimir Ianoș – dirijorul Orchestrei Filarmonice din Berna; Zirca Ianoș – instructor la ansamblul „Kolomeika” din Siret; Boreslaw Petrașuc – președintele UUR Suceava, Vasile Popovics – preot la Biserica greco-catolică Schimbarea la Față din Siret, Tamara Popovics – medic, Petru-Ștefan Șoiman – instructor al ansamblului „Kozaciok” din Bălcăuți. Dialogul s-a înfiripat firesc și a curs cu aceeași naturalețe până târziu în noapte… Amintiri, planuri, nelămuriri, certitudini, dezamăgiri, speranțe. un amalgam de trăiri ale unor suflete aflate sub zodia frumosului… Alexandru Ianoș: Am văzut că a fost renovată Casa de Cultură. De unde fonduri? Boreslaw Petrașuc: Obținute printr-un proiect transfrontalier… Alexandru Ianoș: E o șansă extraordinară aceasta… dar acest spațiu cultural este populat? Are loc un schimb cultural între oameni, aici? Petru Șoiman: Se organizează evenimente culturale… Poate nu atât de multe câte ar merita orașul, având în vedere trecutul său plin de istorie. Boreslaw Petrașuc: Cum e la Berna? Cum funcționează acolo o instituție care generează cultură? Ce are, ce lipsește și ce ar trebui să aibă Siretul pentru a intra în normalitate? Alexandru Ianoș: Lipsește setea, interesul pentru cultură…, educația lipsește… O comparație e greu de făcut între Siret și Berna. La Siret, tot ce înseamnă cultură e făcut la nivel de amatori. La Berna, dacă nu există interes din partea publicului nu reziști. Avem salarii bune acolo, asigurate din subvenții. Dar dacă noi nu acoperim o parte din costul biletelor, se taie bugetul. Condițiile sunt extrem de dure. Și deși biletele sunt scumpe, oamenii le cumpără. După câte văd eu, voi aici primiți bani fără a avea public. Repet, trebuie să valorificați șansa de a avea o Casă de Cultură renovată și dotată cu tot ce trebuie. Boreslaw Petrașuc: Dați-ne un sfat… Cum putem schimba noi lucrurile? Aici, am intrat într-un fel de rutină. Oamenii s-au obișnuit cu dansurile ucrainene… E nevoie de o diversificare, de găsit o abordare nouă în organizarea evenimentelor culturale. Alexandru Ianoș: Când eram mic, tatăl meu avea o orchestră de mandoline… În Siret existau trei coruri, două orchestre. Acum câte coruri există aici, Zirca? Zirca Ianoș: Unul singur, corul asociației, pe care-l „împrumut” fiecărei instituții. Mergem și cântăm peste tot, când suntem solicitați. Doar așa putem număra mai multe coruri în Siret. Alexandru Ianoș: Oamenii aleargă după bunăstare materială. Tinerii sunt crescuți în alt spirit. Noi cândva mergeam la șezători, crăpam lemne pe acolo. Astăzi, tineretul butonează toată ziua. Pentru România, toată această deschidere spre un nou stil de viață e ca o cutie a Pandorei. În Vest, oamenii s-au obișnuit treptat cu noile cuceriri tehnice. Le-au cunoscut avantajele și dezavantajele și au învățat să le gestioneze cum trebuie. Copiii mei au voie doar jumătate de zi la televizor și atunci la o emisiune aleasă cu grijă. Nu au telefoane performante… și nu că nu mi-aș permite financiar. Aici, bunăstarea a venit deodată. În acest ritm, latura umană se va deteriora și mai mult. Ce să facem? Cum s-o facem? E greu de explicat, iar de convins e și mai greu, dar salvarea stă în educație și cultură. Din păcate politicienii nu pun accent pe aceste valori. Doar un om educat își va schimba atitudinea față de tot ceea ce-l înconjoară. În Elveția există școli de muzică în aproape fiecare sat. Se știe că Bach a compus cantate pentru fiecare duminică. Colectivele artistice de acolo cunosc tot acest repertoriu clasic. E o cultură care ține de religie, de istorie… I-am zis Zircăi să introducă în repertoriul corului ei superba piesă corală românească „Sara pe deal”. Eu am crescut cu „Rozpriahaite hlopți koni”… Frumoase vremuri… Boreslaw Petrașuc: Ianoș e un nume reprezentativ pentru Siret, pentru comunitatea ucraineană și nu numai… Se impune de la sine să valorificăm această oportunitate. Vorbesc aici de organizarea unui festival în memoria tatălui dumneavoastră, Valerian Ianoș… Să acordăm atenția cuvenită ansamblului „Kolomeyka” condus de Zirca Ianoș…, să-l facem cunoscut pe Alexandru Ianoș comunității noastre… Cum vede Zirca această idee? Zirca Ianoș: N-am nimic împotrivă… Vom încerca să facem ceva. Vasile Popovics: Cândva, Siretul era un puternic centru de spiritualitate ucraineană. Exista liceul în limba ucraineană. Acum, comunitatea ucraineană e dezbinată. Trebuie să urmăm exemplul maghiar. Ei nu se leapădă de ce-i al lor. Există înțelegere între preotul protestant și cel greco-catolic, căci ambii sunt maghiari. La noi nu se înțelege preotul ortodox cu cel greco-catolic, amândoi ucraineni fiind. Aici e marea noastră problemă. Trebuie să conștientizăm importanța preotului în viața comunității. Dacă nu-ți iubești biserica, nu poate exista unitate. Restul, sunt vorbe goale. Boreslaw Petrașuc: Sunt de aceeași părere cu dumneavoastră. Alături de biserică, și școala e la fel de importantă. De aceea doresc înființarea, după modelul de la biserica ucraineană din Suceava, unor „școli de duminică” pe lângă bisericile ucrainene din județ, unde copiii să fie familiarizați cu limba ucraineană… Să învețe rugăciuni, cântece, poezii în limba maternă. Iar activitățile acestor două instituții să fie organizate în parteneriat. Vasile Popovics: Care biserici ucrainene? Boreslaw Petrașuc: Trebuie început cumva… Avem localități unde preoții sunt cunoscători ai limbii ucrainene. De acolo trebuie pornit. Alexandru Ianoș: Identitatea unei culturi începe și se sfârșește cu limba. Mie mi-e foarte greu la Berna. Nu cunosc niciun ucrainean. Și atunci îmi potolesc dorul de limba ucraineană ascultând o piesă pe Youtube, de exemplu. Mi-aduc aminte că, atunci când eram eu elev, se desființase școala în limba ucraineană. Și tata m-a înscris la clasa unde se studia limba rusă. Mie mi-era rușine, din cauză că elevii de la clasa de germană râdeau de noi. Eram priviți ca fiind inferiori dacă învățăm limba rusă. Și eu mă revoltam, tata mă obliga… Mai târziu am înțeles că tata dorea să-mi transmită astfel toate amintirile lui, să mă identific cu ele, fiind copilul lui. Și atunci când l-am invitat pe tata la Kiev, la unul din concertele susținute de Orchestra radio-simfonica din Kiev, al cărei dirijor eram, i-am produs o mare bucurie. Tamara Popovics: Era un profesor deosebit tatăl dumneavoastră… Alexandru Ianoș: Tatăl meu n-a fost nicio zi la o școală de muzică. Dar s-a născut într-o familie de intelectuali… Bunicul era învățător. Se zice că lucra la un dicționar în 5 limbi, un proiect măreț la acea vreme când nu existau cadre calificate. Tatăl meu a primit o educație muzicală solidă în familie… Pe care ne-a transmis-o și nouă: mie, Zircăi, fratelui meu, Valentin. De mic am acordat mandolinele și astfel îmi formam auzul muzical fără să-mi dau seama. Când am plecat să dau examen la liceul de muzică, mi se părea atât de firesc ceea ce mi se cerea să fac acolo, că nici n-am conștientizat că dau un examen. Pentru tot ceea ce sunt trebuie să-i mulțumesc tatălui meu. Avea o pasiune extraordinară pentru muzică. Noi nu aveam bunuri materiale, pentru că tata întotdeauna avea nevoie de bani pentru corzi, lemn (din care construia singur instrumentele). Caracterul liric al cântecului ucrainean l-a ajutat să depășească toate greutățile vieții, suferința pricinuită de război. Și această dragoste mistuitoare pentru muzică ne-a insuflat-o și nouă. Boreslaw Petrașuc: Această dăruire trebuie s-o avem și noi. Să transmitem celor ce vin după noi toată această bogăție spirituală pe care noi am avut șansa s-o cunoaștem pe viu. Alexandru Ianoș: Înainte, această spiritualitate era trăită zi de zi. Era viața însăși. Treptat, se pierde totul… Petru Șoiman: În zona de munte toate tradițiile încă sunt bine păstrate. Am fost recent la Ploșcii și am văzut niște costume extraordinare, având culori predominante verdele și portocaliul… Vasile Popovics: Da, în zona de munte sunt niște oameni minunați. Am fost într-un an cu colinda, la Brodina. Ne-am adunat mai mulți și încercam să ne readucem aminte colindele vechi. Am cam uitat versurile, dar bunica mea (care bătrână fiind, uită multe lucruri) le știe pe toate. I-au rămas întipărite în minte și suflet. Apoi, am auzit povești fascinante despre „toporeșcii” lui Doubuș (e un erou al ucrainenilor, cum e Pintea la români). Boreslaw Petrașuc: În acest ritm, am putea vorbi la ne-sfârșit. Eu mă bucur că ne-am întâlnit astăzi aici, că am punctat plusurile și minusurile pe care le avem. Sper să putem concretiza o parte din planurile noastre, pentru a nu fi simpli consumatori de cultură ci să putem genera noi această cultură. Într-adevăr, discuția putea continua fără întrerupere. Timpul însă a trecut neobservat, dar nemilos. Ne-am despărțit cu certitudinea că toate cele discutate vor începe să prindă viață. Treptat, ușor, căci lucrurile de acest gen nu sunt atât de simplu de realizat. Pentru concretizarea lor în fapte e nevoie de implicarea mai multor instituții și a mai multor oameni. E nevoie de talent, pasiune, dăruire, bunăvoință, răbdare, ascultare și renunțare la orgoliile personale. Cam dificil, dar nu imposibil… LĂCRĂMIOARA GRIGORCIUC