La Norvina
în Straja
pictând Bucovina
La Norvina
Deasupra noastră, puii de barză iau lecții de zbor, dar sunetul de lemn pe lemn nu e al ciocurilor și aripilor lor, ci al filelor albumului ,,Rădăcini. Fotografii din Bucovina”, apărut cu ceva vreme în urmă prin grija Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina – Organizația Județeană Bacău și a președintelui ei de atunci, Emilian Drehuță. El se deschide neîntâmplător cu chipurile solemne ale unor tineri din Straja de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu o poză de familie – trei generații – de la începutul secolului XX – toți în port popular și, iată, prin aburul timpului, casa bătrânească în care a venit pe lume istoricul Dimitrie Onciul, președinte al Academiei Române între anii 1920-1923. Apoi, din nou, chipuri, oameni vechi… Nu demult, schimbând o vorbă cu niște cetățeni în puterea vârstei din așezarea mea natală și întrebând de rude mai îndepărtate și de câteva figuri din copilărie, după ce au stat și au deslușit ițele ulițelor, caselor, neamurilor, i-au identificat cu satisfacția unei victorii la șah, apoi, lămuriți, s-au întors spre mine: ,,Da, nu îi cunoaștem, dar am auzit de ei, sunt dintre cei vechi…” Așadar, oameni vechi continuă să privească dincolo de mine spre viitorul lor, care este de-acum trecut, din paginile ,,Rădăcinilor”, în veșminte ,,de ținut”, cum scrie Emilian Drehuță (în locurile mele se spunea ,,de duminică”), adică de sărbătoare, deosebite de cele ,,de lucru”, sobre și elegante, dominate de alb și de negrul pomenit de Elisabeta Ursulean: Vasile Cârciu, pregătindu-se călare pentru o fugă la Poiana Cerbului, în 1930, un Pătrăucea – nu Z., între cele două vaci adăpându-se cu sete, în fața casei, care, de sub cușma acoperișului înalt de draniță ne urmărește cu ochiul unei ferestre, Silvia și Vasile Juravle, doi tineri îmbrățișați cu o dragoste nepieritoare, tocmai pentru că moartea îi va despărți curând… Drumul urcă, munții încep să înalțe cerul, un ceas al altei despărțiri, de scriitorul George Muntean, mi-l readuce în memorie pe economistul și omul de cultură Emilian Drehuță, în ținuta solemnă care nu era doar a momentului, ci și a personalității sale. Se aflau atunci, la începutul verii lui 2004, la Bilca tovarășului lor de idealuri, și alți reprezentanți de seamă ai Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. Unul dintre ei, colonelul George Galan – spre deosebire de Emilian Drehuță care chiar și în clipele de mare bucurie ale lansării primei ediții a ,,Rădăcinilor” din 2009, în portul național al tinereții sale, zâmbea abia schițat -, râde, recită și cântă în amintirea mea, stând în picioare în autocar, lângă șofer, preîntâmpinând fără să se clintească viraje și schimbări de viteză, dornic să le prezinte bucureștenilor aflați prima dată la Cernăuți toate comorile arhitectonice ale capitalei Bucovinei și să le povestească toate năzbâtiile școlarului care fusese aici. ,,Uite, barza! Și uite barza!”, mă smulge din gânduri micuța Maruca, bătând încântată din palme. Pui și părinți, la fel de înalți acum, berzele izbucnesc luminoase la cotituri de drum, când spre zarea lucirilor de apă, când în creștetul cuiburilor din vârful stâlpilor de lemn. Chiar dacă sunt destule construcții noi, chiar dacă ici și colo se văd panouri solare și instalații eoliene, sentimentul lumii vechi înmiresmează puternic aerul oricum tare, de munte, pe care îl respirăm. E în el și o undă din aroma de otavă, sunt adieri distincte ale florilor pe cale de dispariție din grădinile așezărilor noastre, ale ciupercilor, zmeurei și afinelor atunci culese, este și mirosul iute și bun al animalelor din grajduri, este și parfumul dulce al clăilor de fân, este și ceea ce aduce fără nume silueta femeii cu catrință care pedalează energic pe bicicletă și a tinerei care, de asemenea în veșmântul de odinioară al duminicii, ne dă binețe fără să ne cunoască, în numele Strajei, desigur, dar și al unei bune-cuviințe din bătrâni. Și în aceeași clipă trăiesc simultan o părere de rău că Emilian Drehuță, cel care visa un destin fericit costumului popular, nu mai este, și una de bine că prof. Elena Bostan, actuala președintă a Filialei Bacău a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, care îi închinase acestuia rânduri poematice în postfața ,,Rădăcinilor”, ar putea să le vadă și să se bucure. Toți localnicii știu unde este și ne îndrumă spre strada Jurăvlenilor și spre casa lui Gheorghe Juravle. Ne apare, și pe coasta muntelui fiind, și cu două etaje, cumva deasupra așezării, ca un nor alb pe orizontul de un verde întunecat al codrilor. De altfel, chiar dacă vine de la ,,nord” și ,,Bucovina”, impresia norului coborât să-și tragă sufletul pe pământ este întărit și de sonoritatea numelui său – Norvina. Un vânt neașteptat de puternic – ca și cum ne-am afla într-un punct de convergență, un ghem al curenților de aer – ne izbește în față și pare să se ia la trântă cu șevaletul lui Ștefan Pristavu și cu pictorul însuși, aflat la lucru dincoace de poarta, larg deschisă, a Norvinei. Datele esențiale ale biografiei lui Gheorghe Juravle le știam din masiva lucrare a lui Mircea Irimescu, ,,Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (1862-2012). La 150 de ani. Vol. II. Voluntariat bucovinean. Membrii Societății”, Editura Septentrion, Rădăuți, 2013: născut în 1953 în Straja, absolvent al Facultății de Medicină Militară a Institutului de Medicină și Farmacie din București (1973-1978), membru al Filialei Bacău a S.C.L.R.B., activitate inovatoare în farmaceutică și, de asemenea, activitate publicistică. Nu și chipul, deoarece aceste date nu erau însoțite de o fotografie, ceea ce nu m-a împiedicat să-l recunosc imediat. Nu fiindcă, amfitrion impecabil, ne-a ieșit imediat în întâmpinare, nu datorită ținutei ofițerești, de colonel (r), ci fiindcă avea în osatura feței și în culorile chipului, neschimbată, înfățișarea tatălui său păstrată în fotografia din anii 30 și în pagina ,,Rădăcinilor”. Mai târziu, aceeași înfățișare aveam să o regăsesc într-o cameră în portretul pe care i-l făcuse Ilie Boca acum peste un sfert de veac, dar și în cel în care tot Ilie Boca îi pictase fiul, pe Liviu Vasile Juravle. Întreb despre apariția Norvinei în satul strămoșilor săi, atunci când de o viață locuiește la Bacău. Întâi, îmi răspunde, a fost farmacia deschisă aici, din dorința de a face ceva în folosul sătenilor. În ceea ce privește Norvina, iată ce document, ce caligrafie are actul cadastral din 1900 de împroprietărire a bunicii cu pământul pe care a ridicat-o! ,,Cred că ar putea să intereseze Institutul Bucovina de la Rădăuți, nu?” Încuviințez, deja cu atenția atrasă de fotografia veche, mărită, din bibliotecă. O ia și o privește cu duioșie. Am dreptate, este cea a îndrăgostiților din ,,Rădăcini”. Avea doar câteva săptămâni când i-a murit mama, fiindcă tabloul e cel al părinților lui. Discret, îndeobște tăcut, farm. Gheorghe Juravle îi dă cuvântul celuilalt arhitect al taberei de pictură de la Norvina, din Straja, plănuită și împlinită sub arcada Filialei Bacău a S.C.R.L.B. – pictorul Ilie Boca, personalitate de primă mărime a artelor plastice românești contemporane. Prieten al artiștilor și fruntaș al Filialei Bacău a S.C.L.R.B., Gheorghe Juravle a invitat 12 pictori la Norvina, asigurându-le transport, cazare, masă, materiale de lucru și peisajul de o frumusețe fără seamăn al Strajei, urmând ca ei să-i îmbogățească colecția cu 12 tablouri din cele vreo 60 realizate aici, pe care băcăuanii vor putea să le admire în toamnă, de Ziua Bucovinei, pe 28 noiembrie 2013, la sărbătoarea organizată de Filiala Bacău a S.C.R.L.B., dar și în paginile color ale numărului revistei Filialei, ,,Bucovina”, editat cu acest prilej. ,,Inventarului” menționat, Ilie Boca îi adaugă și ,,sfaturi pentru sănătate” și cum e vremea lor, întreabă care dintre produsele pe bază de afine este cel mai bun pentru ochi. Afinele proaspăt culese, vara, păstrate la congelator, în celelalte anotimpuri, răspunde simplu Gheorghe Juravle, ceea ce nu înseamnă nici pe departe că nu ni-l putem închipui în laborator, preparând zeci și zeci de leacuri, care poartă marca științei și pasiunii sale de a face bine cu tot ceea ce farmacia poate să-l ajute pe om. De la balcon cuprind cu privirea ce am lăsat în urmă, drumul croit între verdele crud al otavei, străjuit de case de lemn, bătrânești, cu acoperișurile de draniță în două dahuri, puse în relief de albul uneia noi, chiar casa fratelui lui Gheorghe Juravle, verdele intens al unor pâlcuri de pomi, după care se înalță albastrul-verzui închis, de somnolente făpturi preistorice, cu blana pădurilor de brazi unduind în bătaia vântului, al munților Obcinei Mari, transparențele cenușii ale cerului de dinainte de ploaie, reflex al rămurișului de ape adunate de curgerea Sucevei. În spate, de la ferestrele din capătul scărilor, văd urcușul colinei smălțuite cu flori și cu pomișori susținuți încă de tulpina tutorilor, iar în dreapta, ca un roi de fluturi pradă vântoasei, paletele instalației eoliene a unei case din vecinătate, care iese însă din rama privirii, ca de altfel, închisă sub pleoapa zării, și granița cu Ucraina, la nici un kilometru și jumătate. Încercând să mi-o închipui împreună cu toată istoria dureroasă care a precedat-o, printr-un efect acustic al inimii, aud pentru o secundă larmă de vorbă românească, glasurile neamurilor străjerilor rămase dincolo. Trag aerul în piept, sunt emoții cu care nu te obișnuiești niciodată, și ciocănim ușor. Ușa se deschide primitor, este ca și cum lucrările singure ar fi făcut-o, pentru că în încăpere sunt doar ele, fără Dumitru Macovei, pictorul lor. Case, clăi de fân, sugestia munților, undeva un cer roșu, spre apus, stins într-o căpiță, cu soarele înmagazinat, ca de niște baterii vegetale, de galbene corole de arnică. Gheorghe Juravle se întoarce în propria-i adolescență și îmi povestește că dragostea pentru științele naturii și, implicit, pentru farmacie acolo a început, la Liceul 2 din Rădăuți, grație deosebitului său profesor Petru Bejinariu, coautor, între altele, al volumelor dedicate biologilor de seamă din Bucovina. În schimb, Ștefan Suditu, de loc din Răcăciuni, este acasă, în dormitorul-atelier aș spune, dacă lucrările sale nu ar respira aerul șevaletului perindat prin sat, în fața gospodăriilor tradiționale, și adus aici doar de momentul rece al zilei: ,,Noi toți am venit cu haine mai subțiri, după vremea caldă din Bacău”. Din școala lui Ilie Boca, din anii în care cunoscutul pictor pusese la Bacău bazele unei facultăți de arte plastice care a fost să nu mai fie, Ștefan Suditu se supune de data aceasta spiritului vechi al locului. Dar cine a spus că schimbările nu sunt bune? Însuși profesorul, Ilie Boca, o demonstrează, reîntorcându-se de la pictura sa simbolică, de inspirație folclorică, la lecția începuturilor, așa cum i-am cunoscut-o cândva într-un tablou de la Școala din Botoșana, dar și într-o tabără la Sucevița. Asemenea unui pârâu – fie și din peisajele de acum (cu Baimacul?, cu Ziminelul?) -, care urmându-și drumul sprinten, de apă de munte, în care poți să te oglindești ca într-o părere de pe puntea puternică de lemn, face pe neașteptată o cotitură și te apropie de ceea ce credeai că ai lăsat în urmă. ,,Reamintiri!” ,,Reamintiri” spune și visează o clipă, pe terasa pe care picturile sale, expresie a unui talent debordant (,,Pe aceea am făcut-o ieri, pe aceasta dimineață!”), așteptă amestecul de căldură și lumină care să le fixeze pe carton, atrăgându-mi apoi atenția asupra femeilor care, în straiele de demult ale trudei zilnice, își trag sufletul o clipă la prășit. Și acesta un tablou, decupat parcă dintr-un film de odinioară, ca atâtea altele care îi întâmpină pe artiști în lumea încă veche a Strajei. Aerul zbuciumat al amiezii i-a adunat în camera Crăiților, și pe Vasile Crăiță-Mândra, pictând pe jumătate înăuntru, pe jumătate afară, între ușa deschisă și peretele balconului strâmt, și pe fiul său, Marius Crăiță, lăsându-ne să vedem doar ceea ce oglinda arată, silueta șevaletului și chipul artistului, și pe oaspetele lor, Dumitru Macovei, adâncit în studiul lucrărilor colegilor. ,,Este bine, avea să ne spună o ușă mai încolo, și aceasta primitor deschisă, Ion Burlacu, și pentru că într-o astfel de tabără pătrundem în atelierele, în laboratoarele celorlalți”. Caselor, culorilor mai vii de la pictorii Crăiță, le succed aici priveliști într-o tonalitate mai sobră. Îi place la Straja? Îi place, cum să nu-ți placă astfel de locuri, a fost într-o tabără și la Brodina, de altfel Ion Burlacu este născut la Botoșani. Râde: ,,În regiunea Suceava, nu?” Ideea de culori vii de adineauri suferă însă un drastic amendament în față lucrărilor, în tehnică mixtă, ale lui Mari Bucur. Ar fi surprinzător să afli că au găsit-o la Straja, dacă nu ar exista și precedentul George Cotos, despre care Valentin Ciucă scria în impunătoarea sa istorie-album ,,Un secol de arte frumoase în Bucovina” : ,,Disponibilitatea pentru culoare nu se substituie ideii de compoziție, dar face ca spectacolul vizual să fie animat și surprinzător prin calitatea acordurilor armonice. Efectul cozii de păun, cum am numit cândva această vervă imaginativă, permite elaborarea unui număr infinit de lucrări, deoarece riscul monotoniei și al repetitivității este exclus”. Sigur, nu poți să ai o întâlnire cu pictura la Straja, fără să-l pomenești pe artistul ,,pe care preotul Dimitrie Dan, membru al Academiei Române, îl boteza în cristelnița bisericii din sat cu hramul Adormirea Maicii Domnului” în 1915, cum scrie Ion Filipciuc în cartea pe care o pregătește pentru tipar, pe care viața l-a purtat în război până la Stalingrad, apoi l-a dus la Paris să-l întâlnească pe Brâncuși, ca după aceea să se stabilească la Saint Tropez, iar de acolo să doneze, pentru un veritabil Muzeu George Cotos la Gura-Humorului, 193 de lucrări. Spre deosebire însă de pictorul urcând spre centenar în Franța, exuberanța coloristică, la prima vedere, din lucrările tinerei Mari Bucur arată la o a doua privire o suavitate care o temperează, un soi de gingășie care rămâne. Ca și lucrările lui Ilie Boca, și cele ale Biancăi Rotaru, pe balcon, simt nevoia să se ferească de vânt, dar și să absoarbă, la propriu, aerul așezării. Le recunosc, le-am întâlnit întâi la intrare, o șură ca un castel, o claie de fân ca o coloană, încheietura cenușie, în bârne, a unei case, luminată de rama de lut văruit a ferestrei. Dar și pe pictoriță o recunosc în desenul Smarandei Mihalache, elevă în clasa a VII-a, fetița lui Ion Mihalache, ale cărei lucrări au, pentru tatăl încântat de talentul ei, întâietate în fața alor sale. O ucenică și o admiratoare și mai entuziastă se dovedește micuța noastră Maruca în camera-atelier a lui Dany-Madlen Zărnescu, vrăjită de grădinile ei. În tehnică mixtă, în aceste grădini, pe negrul care a devenit o marcă a artistei, cresc florile Strajei, ca o ploaie de stele, înglobând în firul sevei, în frunzele și petalele lor, luminozitatea verde-albăstrie a dimineții, garance, de bujor roșu-vișiniu a amiezii și violet-liliachie a serii. Flori vechi, de pe straturile străbunicilor, dar și flori crescute din bulbii aduși din țări meridionale, pe unde localnicele au ajuns la muncă. Flori care în grădinile satului aparțin anotimpului, iar în grădinile lui Dany-Madlen Zărnescu – timpului misterios al artei. Privit printre coloanele de pridvor brâncovenesc, ca în lucrările Silviei Tiperciuc, acest timp se suprapune la Norvina peste timpul vechi și ziua de azi a Strajei. Încerc un lucru pe care nu ar trebui să-l fac, să găsesc peisajul din unghiul din care l-au surprins tablourile artistei. Apoi renunț, mulțumindu-mă cu bucuria de douăsprezece ori reînnoită a ochilor pe măsura splendorilor Strajei. Fiindcă ea merită din plin ochii care văd cu mult mai mult, și mai adânc decât noi ai artiștilor plastici adevărați, despre care vorbea Paul Eluard într-o carte pe care Ilie Boca mi-a readus-o în memorie. *** În ciuda mersului grăbit de apropierea ploii al mașinii, m-am desprins greu de Norvina, de Straja, de această Bucovină cu arome amestecate de păduri de rășinoase și de culori de ulei. Imaginea care a marcat pentru mine trecerea de pe un tărâm pe altul a fost aceea a unui pâlc de berze lângă un șir de clăi de fân, cu câte o barză-străjer în vârf. Berzele unei lumi vechi care avea mai multă nevoie decât cea de acum de copii și de povești.
Comentarii