România monarhică

Motto: Orice fals este o ticăloșie. Falsificarea istoriei este însă mai mult decât atât, este un atentat la memoria omenirii. (Vasile Pârvan)

 

Cred că este un gest de bună-cuviință să evocăm ziua de 10 Mai, pentru a deschide, timid, o fereastră către cei pentru care Monarhia reprezintă încă o taină, în teritoriul căreia le este greu sau chiar refuză să pătrundă. La 11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în condițiile pline de contradicții, intrigi și conflicte interne între principalele grupuri politice rivale, a fost silit să abdice, fiind surghiunit la Heidelberg, în Germania, unde la 3 mai 1873 moare, fiind adus și înmormântat la Ruginoasa. Locotenența domnească instaurată convoacă Adunarea Electivă și Senatul care, în ședință comună, oferă Tronul României prințului Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei. Acesta nu acceptă oferta. În această situație, Napoleon al III-lea și Wilhelm I l-au recomandat pe fiul principelui Carol Anton de Hohenzollern Sigmaringen, Carol, principe de Hohenzollern Sigmaringen, devenit ulterior Majestatea Sa Carol I, Rege al României. La 10 Mai 1866, principele Carol, domnitorul României, și-a făcut intrarea solemnă în capitala București. „Pe la 2 ore după-amiază, salve de artilerie anunțară sosirea Măriei Sale la rondul de la șosea, unde, în sunetul muzicilor și a celor mai entuziaste strigări de «Ura», fu primit de Locotenența Domnească, de domni miniștri și de domnul primar al capitalei, care înfățișă Domnitorului pâine și sare, simbol al ospitalității și al abundenței” (M.OF. nr. 102 – Sosirea unui principe). La sosire, pe estrada tronului, acesta a rostit: „Jur a fi credincios legilor țării, de a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și de a domni ca domn constituțional. Punând piciorul pe acest pământ sacru am și devenit Român. Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință tare de-a face binele, cu devotament fără margini către noua mea Patrie și acel neînvins respect către Lege, pe care le-am cules în exemplul alor mei”. Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea în țară. Fiind proclamat Domnitor al României în ziua de 10 Mai 1866, el rămâne cu acest titlu până în anul 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României – Carol I. Carol I avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituțional. El provine dintr-o familie germană cu vechi tradiții. A fost fiul Iosefinei și al lui Carol Anton de Hohenzollern Sigmaringen. Era un model de ordine și punctualitate. Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dată să o conducă, țară lipsită de măsură și mereu în schimbare. El a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare, ci prin înțelepciune și obiectivitate. Regele Carol I punea pe primul plan datoria și obligațiile față de țară, cărora le jertfea nu numai propria-i viață, ci și pe a acelora din jurul său. După depunerea jurământului și după ce președintele Adunării Constituante afirmă datoria celor aleși de a consolida Tronul și Dinastia, Carol I face următoarea declarație: „Ales de către națiune ca domn al românilor, mi-am părăsit țara fără a sta la îndoială, mi-am părăsit familia, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și devenit român!” Carol I a fost căsătorit cu Elisabeta Paulina Otilia-Luiza, principesă de Wied, harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată. Elisabeta a primit o educație aleasă. Ea știa să vorbească limba franceză, engleză, italiană, suedeză și română. La încoronare a depus și ea un jurământ de credință pentru țară, pentru rege, spunând: „Majestate, de acum țara Majestății tale este și țara mea, religia Majestății tale este și religia mea, obligațiile Majestății tale sunt și obligațiile mele”. Regina Elisabeta, datorită calităților sale, inteligenței și frumuseții sale, a fost denumită și Prințesa Rinului, Regina Carpaților, Regina poet – Carmen Sylva, cântecul Carpaților. Era o fire poetică aparținând școlii romantice. Sosind în România, a îndrăgit nu numai frumusețile și geografia țării, ci, cu deosebire, tradițiile, obiceiurile, portul și cultura populară ale localnicilor. Aduce în jurul său la Cotroceni – iarna și la castelul de la Sinaia – vara numeroși tineri scriitori, poeți, muzicieni, urmărind descoperirea de noi talente. A jucat un rol esențial în viața poetului Vasile Alecsandri și a marelui muzician George Enescu. Încuraja tinerii talentați. Înscăunarea Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta a avut loc la 10 mai 1881. Carol și-a comandat coroană din oțelul unei țevi de tun capturat de la turci la Plevna în timpul Războiului de Independență, care simboliza cucerirea independenței naționale, coroană care a fost lăsată moștenire și celorlalți regi ai României. Coroana Reginei Elisabeta, de dimensiuni mai mici, era o copie a celei de oțel, dar lucrată în aur. Aceste coroane au mai fost purtate de regele Ferdinand și regina Maria. Regii Carol al II-lea și Mihai I nu au fost încoronați. După 48 de ani de domnie, Carol I a decedat la 10 octombrie 1914, la Sinaia. A fost înmormântat la Curtea de Argeș, unde se odihnește alături de Reginei Elisabeta, de Regele Ferdinand și Regina Maria. Regelui Carol I îi datorăm independența de stat. Era o personalitate severă cu sine însuși, a impus clasei politice un comportament civilizat, bazat pe principii de conștiinciozitate și meticulozitate germane. Într-o țară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental, încununat de rigurozitatea germană. A încheia fără a face cunoscute principalele realizări din timpul domniei primului rege al României, ar însemna să nu înțelegem ce a însemnat regalitatea pentru români. Cea mai importantă realizare a fost cucerirea independenței de stat. După trei ani de la sosirea în țară, s-a dat în funcțiune calea ferată București – Giurgiu (1869), iar până în 1906 s-au construit 3000 (trei mii) de kilometri de cale ferată. În 1887, legea de încurajare a industriei acorda mari scutiri de impozite, mari reduceri pe calea ferată. Între anii 1866-1887 (21 de ani), în România s-au construit 215 fabrici, podul peste Dunăre la Cernavodă, linia ferată Fetești – Cernavodă, silozurile de cereale de la Brăila și Galați, portul maritim modern Constanța. A început modernizarea orașelor și mai ales a Capitalei, înfrumusețată cu multe edificii monumentale: sediul CEC, Banca Națională, Poșta Centrală (azi Muzeul de Istorie al României), Palatul Regal, Teatrul Național, Palatul Culturii din Iași, Ateneul Român, Biblioteca Centrală din București, s-au pus bazele Fundației Universitare Carol I, au fost editate primele volume din Dicționarul Etimologic al Limbii Române, s-au construit numeroase școli în orașe și sate, ca și Palatul Peleș de la Sinaia. Carol I a modernizat armata, a îmbunătățit sistemul național de apărare, în vremea lui s-a dezvoltat economia țării. Pentru toată activitatea sa, Carol I a fost ales membru de Onoare al Academiei Române. Stau și mă întreb: ce au de zis politicienii noștri de astăzi, cât și aceia care cu osârdie sunt împotriva regalității văzând ce au realizat pentru români primii regi ai României și, bineînțeles, urmașii acestora? Păcat că nu ne-am asumat istoria așa cum trebuia, căci România a atins apogeul în timpul monarhiei constituționale. Carol I, deși era de neam german și descendent din marea familie a Hohenzollernilor, s-a identificat cu aspirațiile națiunii în fruntea căreia a fost ales, reușind să mențină ordinea în stat și să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil și un loc de onoare în istoria României, situându-se astfel în rândul celor mai de seamă oameni ai României. Trăiesc cu speranța că nu peste prea multă vreme românii vor serba din nou frumoasa zi de 10 Mai și iar vor cânta: „10 Mai va fi de-a pururi,/ Sfântă zi, că ea ne-a dat,/ Domn puternic țării noastre,/ Libertate și regat”. Închei cu cuvintele lui Mihai Eminescu: „Adevărul este stăpânul nostru și nu noi suntem stăpânii adevărului”. Ing. DRAGOȘ PENTIUC