Drumul regal

Tânărul poet Florin Dan Prodan publică la o editură din Nepal, Shambhala Press, Kathmandu, 2012, cartea de poezie „on the road”, poezie ce-și începe călătoria în hiperboreea lui Nichita Stănescu și o sfârșește în lumea celor o mie și una de nopți.

 

Numai că de la „…toată culoarea culorilor /rămîn goale și fug de mine și sîngele meu e scos din marea nordului odată cu nisipul//…//mă îmbrîncesc acum orele dar mîinile-s /două timbre ce s-au lipit pe geamurile vieții” (stau aici și încă scriu) la „dar ascultă, eu am să vin pe urmele tale /cum nimeni nu vine /am să vin omul ars /ars demult pe dinăuntru și pe dinafară” (ascultă hoțule), calea este întortocheată: „și ei, și noi, toți ne vom visa pentru că /dormim atît de aproape în această lume încît vom avea /același vis” (Hostel) Senzația, la răsfoirea volumului, este de ancorare într-o literatură pop, dată de combinația dintre poezii și diverse documente fotocopiate, anexate acestora. După prima lectură, lucrurile se mai limpezesc, dar impresia că doar ai itinerat diverse obiective turistice ale mapamondului și că ești în fața unui ghid poetic persistă. Însă în final ajungem să credem că am parcurs un text al excelenței care folosește ca pretext repausul pentru a ne aduce pe însuși drumul, însăși calea, care e cu atât mai importantă cu cât este complet acoperită de fluxul liric ce suportă prospețimea și exultanța contactului ca noutate: „cu pitici și zei invizibili /păzind frumusețea //dinaintea singurătății” (Vîrf) sau „între zidurile medinei sînt /ajuns la capătul sufletului /…/Și toate străzile coboară, /coboară fără să mai urce” (Derb). Pornită de la o realitate practicabilă, poezia se salvează prin sine și devine o altă realitate, unde fragilitatea se manifestă puternică, cu multiple sugestii culturale sau existențiale, ce depășesc orizontul așteptării, alăturându-ne căii, ca excurs către tine, către aproximările ultime: „oare au iertat moartea, cei acoperiți de cenușă? (Pompei), „ce sunet poate ajunge la tine /ecoul din această mînăstire discretă /pînă la care treptele sunt buze?” (ce sunet poate ajunge) sau „mă uit spre cerul limpede /pe care în curînd va pluti armata /dorințelor și norocului” (Room 5, Namaskar H.); „nici un vis nu are steag alb”(dor). Poezie a drumului, a devenirii sau căutării de sine, poezia lui Florin Dan Prodan păstrează aroma, mitul sau specificul popasului cu o prezență mai amplă spre sfârșitul volumului, când liricul devine o expresie a epicului, ca în „Kumar din Kathmandu” (excelent poem!), ca în „Delhi”: „apoi melchise-bur ca un rîu de argint /lîngă gara care stă pe scările iubirii” sau ca în „Cairo. A treia noapte”: „în bazarul încă deschis /se vînd ultimele papirusuri false /se fac rugăciunile serii /se coace porumb pe grătare /se scrie //moartea și viața se amestecă /…//în piață mulțimea-i /un covor zburător”. Poet al celei mai tinere generații, ca și Gabriel Daliș, de altfel, Florin Dan Prodan se manifestă cu maturitate și dezinvoltură în și între toate „ismele” poetice, conturându-se din ce în ce mai limpede ca o voce suficientă sieși pentru a fi recunoscută: „e atîta liniște în templul acesta /că mi-aș putea zdrobi lacrimile /iar cuvintele s-ar pierde /în lumile transei” (Nyamgal). E un drum către frumos și o poezie a căii regale.