Interpretări noi privind creația eminesciană, în viziunea unui eminescolog bucovinean

Mihai Eminescu este unica personalitate polivalentă românească ce se lasă mereu interpretată din varii puncte de vedere, datorate bogăției și profunzimii creației sale publicistice și literar-artistice. S-au scris până în prezent mii de studii și articole pe marginea creației sale și, totuși, nu se epuizează și nici nu se va epuiza tematica abordării lor. Așadar, Mihai Eminescu este inepuizabil și tocmai acest izvor nesecat de interpretări constituie perenitatea lui.

 

Iată că, în ultimii ani, îl interpretează original și, în multe privințe, chiar dacă se repetă, pe ici pe colo, unele idei, opinii fiind spuse deja de alții, totuși aduce argumente și multe noutăți despre Mihai Eminescu profesorul și scriitorul Ioan Țicalo. Remarcându-se în mod strălucit, la început ca un talentat prozator, prin povestiri și romane pentru care a fost premiat, scriind piese de teatru ancorate în actualitatea imediată, devenind și un renumit eseist și critic literar (acumulând deja peste 300 de articole publicate în diferite reviste literare din țară și străinătate), Ioan Țicalo abordează, de un număr de ani, cu îndrăzneală, diferite teme despre Eminescu. Mai întâi, elaborează „Poetica instrumentelor musicale în poezia eminesciană”, apoi „Mihai Eminescu – poet mioritic”, urmează alte interpretări ale unor opere eminesciene, culminând cu apariția a două cărți despre Eminescu: „Mihail Eminescu – Poetul neamului românesc” (Editura Biblioteca Miorița, Câmpulung Bucovina, 2009; reeditată de aceeași editură în anul 2012) și „Dor… în concepția lui Eminescu” (Biblioteca Miorița, 2012). În prima carte – „Mihail Eminescu – Poetul neamului românesc” – Ioan Țicalo reușește cu brio să demonstreze, și pe baza afirmațiilor altor eminescologi, că valoarea lui Eminescu constă în faptul că el a avut o legătură organică cu Divinitatea. Și aici am cita, dintre multe alte argumente ale eminescologilor predecesori, doar pe Al. Paleologu: „nimic genial pe lume nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu” (p. 25). Și I. Țicalo conchide: „Este cât se poate de clar că esteticul, ca valoare universală, coboară din Cuvânt, fiind într-o relație continuă cu teologia, cu zidirea omului, ca cetățean al unei lumi spiritualizate, iar poetul, un martir (…). Ceea ce înseamnă că sfântul și poetul reprezintă nemuritoare exemple ale istoriei, pedagogii neamului, întrucât și unul, și celălalt au primit har să intre în rezonanță cu Divinitatea” (p. 28). Apoi, autorul trece în revistă câteva sintagme în care mari eminescologi au definit, în mod lapidar, valoarea lui Eminescu, precum Eminescu „a fost sintetizatorul prin excelență” (Th. Codreanu); „sacralitatea s-a confundat cu însăși viața și opera” (George Popa); „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga); „poet național” (I. Cozmei); „om deplin al culturii române” (C. Noica); „cel mai român din câți a existat vreodată” (Svetlana Paleologu Matta); „sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană bizantină” (I.L. Caragiale) etc., aducând argumente concrete pentru fiecare definire și legând toate aceste sintagme într-un întreg (p.p. 29-31). Însă esența acestei cărți o constituie capitolul „Pământ și neam românesc” în care I. Țicalo demonstrează că Mihail Eminescu e Poetul neamului românesc, unde și se motivează titlul studiului său: „Inima lui Eminescu a bătut în același ritm cu izvoarele acestui pământ, iar sufletul său de o imperială noblețe n-a încetat să vibreze la unison cu cea a țăranului, valoare incontestabilă a patriei, pentru care el avea un adevărat cult. Sentimentul acesta, având la temelie un întreit caracter – viața, credința și jertfa – l-a însoțit mereu” (p. 32). În carte se subliniază cât de mult a iubit Eminescu istoria adevărată a românilor și reflectarea principalelor momente din istoria neamului, în poezie, teatru, proză și publicistică. Eminescu – ca nimeni altul – și-a iubit în aceeași măsură toate provinciile românești: Bucovina, Ardealul, Moldova, Muntenia și Dobrogea, criticându-i pe dușmanii poporului român. Despre Mihail Eminescu (vom vedea în comentariul la a doua carte de ce I. Țicalo folosește numele de Mihail și nu de Mihai!), I. Țicalo scrie pagini de suflet și de profundă trăire omenească și românească, strălucite pagini. Pentru a scrie această carte, I. Țicalo parcurge o vastă bibliografie, însumând o imensă cultură, exprimând o iubire dumnezeiască față de inegalabilul Eminescu. Cartea a fost scrisă cu îndârjire în apărarea onoarei eminesciene față de detractorii, mai vechi sau mai noi, ai lui Eminescu. I. Țicalo, prin această carte și nu numai, a dovedit putere de muncă și de documentare. Niciun cuvânt, nicio propoziție sau frază nu e de prisos. A scris clar, limpede, într-o frumoasă limbă românească, uimindu-i pe cititori prin claritatea și profunzimea ideilor. Concluzionând tema cercetării sale despre Eminescu, I. Țicalo afirmă: „Eminescu rămâne, vrem s-o recunoaștem sau nu, contemporan cu fiecare generație, cu partea de stabilitate care conservă sufletul neamului românesc, parte a Dumnezeirii, fiind mereu în căutarea Adevărului, lăsat omenirii de noul Adam. «Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei, 24,35)»“ (p. 188). Și, într-adevăr, Eminescu rămâne și va rămâne nemuritor. În cartea a doua – „Dor… în concepția lui Eminescu” –, recent apărută, I. Țicalo, având deja experiență în eminescologie, își începe cercetarea analizând tema de mai sus, în trei mari părți: Prima: „Dorul – fundamentul sufletului românesc” cuprinde la rândul ei trei capitole: Dor – rădăcină și sens, Dorul în folclorul românesc și Dorul în lirica populară. Ultimul capitol este alcătuit din alte trei subcapitole: Poezia iubirii, Înstrăinare mică și Înstrăinare mare. Partea a doua – „Dorul la Mihail Eminescu” – este cercetată în șase capitole: Dorul în colecția de lirică populară eminesciană, Geniul și dorul; 1866, Anul debutului eminescian, De la șocul morții la dorul de moarte, Dor și iubire, Luceafărul – probă poetică supremă a dorului eminescian. Partea a treia – „Mihail Eminescu și dorul de libertate” – este reflectată tot în alte șase capitole: Patriotismul sau dorul de înveșnicire a neamului, „Partidul roșu” – motivul augmentării dorului eminescian pentru o patrie eternă, Dor și xenofobie – două noțiuni incompatibile, Dor de Bucovina, Dor de libertatea costișelor transilvane, Balaurul pravoslavnic, regenerarea sa și dorul nemuritor eminescian. Cartea se încheie cu două foarte scurte capitole: „Cuvânt de încheiere”, apoi „…și o scurtă lămurire”. Dacă am transforma sumarul cărții în cifre simbolice, am obține 6+6+6=18, deoarece în carte doar în 18 capitole autorul se referă, practic, la Eminescu. Însă cifrele 666 ce ne pot sugera!?! Dar să ignorăm semnificația lor viciată de superstiții! Suma capitolelor ne duce mai degrabă către numărul anilor de deplină facultate mintală ai lui Eminescu. Și anume: în cei 39 de ani de viață, doar 18 ani a fost Eminescu capabil de creație (de la debutul lui în 1866 și până la 1883, anul declinului său). A trăit puțin și a creat și mai puțin, însă dând la iveală creații unice. Bănuim că eminescologul I. Țicalo intenționat împarte cercetarea sa din această carte în 18 capitole, dorind să justifice simetria numerelor capitolelor cu numărul anilor de creație ai lui Eminescu. De ce I. Țicalo folosește numele Mihail și nu Mihai? Profesorul I. Țicalo afirmă că în cei 45 de ani de catedră a pronunțat în fața elevilor doar Mihai, „după litera manualului. Mihail e doar al meu, de care nu am de gând să mă despart atâta vreme cât am câteva argumente, în care cred cu tărie”. Mai departe, își înșiră motivele: „Eminescu a fost botezat cu numele de Mihail”. Autorul îl ia ca reper în acest sens pe Titu Maiorescu, folosind argumentele acestuia din lucrarea sa „Notă asupra zilei și locului nașterii lui Eminescu”, apoi și pe George Călinescu, care în „Viața lui Eminescu” se referă la același nume. În sfârșit, pledează pentru același nume și Ion Filipciuc „cu asupra de măsură, pe bază de documente”. I. Țicalo se mai bazează și pe faptul că volumul de debut al lui Eminescu, „Poesii”, din 1883, poartă numele de autor Mihail Eminescu, iar edițiile următoare ale poeziilor eminesciene, îngrijite de A.C. Cuza și I. Scurtu, precum și altele, au fost semnate Mihail; iar pe piatra funerară de la cimitirul Bellu este scris Mihail, ca și pe multele sale monumente. Însă argumentul cel mai plauzibil, al autorului însuși, este că „numele Mi-ha-il (cu trei silabe) este corespunzător – afirmă I. Țicalo – unui vechi nume ebraic, Mikael (cu o silabă în plus față de Mihai), cu hiat, având un accent înaripat, care zvâcnește dincolo de vreme, în înaltul cerului, pentru a rămâne acolo întru eternitate”. Iată că părerea lui I. Țicalo este justă, firească, simbolică și adecvată triadei om – poet – Divinitate (trei silabe și trei cuvinte formând o legătură indistructibilă între formă – Mihail – și fond – om, poet, creator/Divinitate). Punctum! În cele ce urmează ne vom opri doar la anumite idei/concepte reieșite din carte. Chiar în primul capitol, eminescologul I. Țicalo întărește ideea, afirmată și de alții, că „dorul – o vocabulă magică – este specific românesc și, cu toate că energia gravitează în jurul Pământului, nu se greșește” (p. 7). Astfel explică rădăcina și izvorul dorului, afirmând că „Dorul se confundă cu viața însăși, cu durerile și neîmplinirile trecătoare, având putere de a reconstrui momentele într-un întreg indestructibil, mereu cu ochii țintă la cruce, pentru că Mântuitorul nu a venit ca să sufere moartea Lui, ci pe a oamenilor (…). Dorul lui Dumnezeu (după omul cel întreg) se manifestă continuu, iar izvorul său este inepuizabil, chemând la mântuire stăruitor din eternitate întreaga omenire” (p. 12). Deci dorul, în concepția lui I. Țicalo, are origine divină. Trecând dorul prin lirica populară a iubirii, dorul reprezintă „Conjugarea dorului îndrăgostiților nu poate fi decât benefică în orice împrejurare…” (p. 47). Dorul la înstrăinare mică – prin plecarea fetei de acasă, prin măritiș – este la apogeu, ca apoi, treptat, treptat „Flacăra dorului pălește (dar nu se stinge!) în fața grijilor și adeseori nu rămâne decât un jar mocnit, pentru că, în final, să se transforme într-un pumn de cenușă” (p. 57). Iar la plecarea omului pe Cealaltă Lume dorul devine „esența neamului românesc (…), iar despărțirea finală survine tot sub imperiu dorului, exprimat și prin împodobirea unui pom al raiului” (p. 68). Înstrăinarea mare se concretizează prin plecarea tânărului, tinerei la studii, departe de locul natal, la cătănie sau la muncă în altă țară. „Plecarea pentru slujire în altă zonă din țară sau chiar pe pământul altei țări este trăită dramatic, o dezrădăcinare care schimbă cursul vieții, niciodată în bine” (p. 69). Partea cea mai importantă a cărții este a doua – „Dorul la Mihail Eminescu” – de unde își trage cartea și titlul. Din această parte ne vom referi succint la capitolul „Dor și iubire”. Aici, eminescologul I. Țicalo aduce față în față două fragmente din poeziile: „De-aș avea…” și „O călărire în zori”, concluzionând că „cititorul e întâmpinat de o robustețe a dorului, cu mireasmă de doină, pentru ca în cel de-al doilea fragment să descoperim, pe lângă un prim semn al viitoarelor Replici, ideea unei castități aproape neverosimile la această vârstă” (p. 146). În poezia „Iubind în taină”, „dorul se manifestă răvășitor, însă, în același timp, adună și canalizează întreaga energie către celălalt, ce poate lua forma cântării…” (p. 149). Acest capitol merită toată atenția cititorilor. Eminescologul I. Țicalo rezumă: „Noianul de doruri” resimțit poate într-o vreme ca un spațiu – timp al surghiunului este supus unui proces alchimic de sublimare poetică, (…) este adunat într-un șuvoi și îndreptat către măreția și armonia desăvârșită a cerului, patria nedezmințită a geniului” (p. 162). În încheierea cărții sale de excepție, I. Țicalo, un cercetător profund al creației eminesciene, concluzionează: „Opera lui Eminescu se înscrie în acest flux care coboară gândul în inimă (o exprimă în «De vorbiți mă fac că n-aud… E menirea-mi: adevărul/ Numai-n inima-mi să-l caut») întru viață ca dor și jertfă, spre nemurire” (p. 230). Eminescologul I. Țicalo, în Argument, precizează că „Studiul de față încearcă să evidențieze poetica dorului din literatura noastră populară și reflectarea ei în traiectoria celui ce poartă cununa de lauri, pe care s-a gravat pentru totdeauna sintagma „poet național” (p. 6). Și, de bună seamă, această cercetare reflectată în cartea de față s-a dovedit o nouă și mare reușită. Nu este o încercare de evidențiere poetică a dorului – cum, cu modestie, scrie autorul – în folclorul literar românesc și la Eminescu, ci un studiu complet, rotund și întreg. Ca și prin precedenta carte, și prin aceasta, Ioan Țicalo a dovedit și a demonstrat că îl adoră pe Eminescu, Eminescu îi este poetul său de suflet, Eminescu e poetul de la care pornește totul și toate în spiritualitatea românească. Ambele cărți sunt și vor deveni cărți de referință în eminescologia românească. Ele merită să facă parte din seria EMINESCIANĂ. Salutăm cu bucurie apariția unui nou eminescolog, de origine bucovineană, în constelația eminescologilor! Bănuim că Ioan Țicalo încă nu și-a spus ultimul cuvânt în eminescologie. A lecturat cărțile și a scris cu plăcere și bucurie această modestă prezentare, în semn de apreciere deosebită pentru ceea ce creează în scris eminescologul și scriitorul Ioan Țicalo, VICHENTIE NICOLAICIUC