Balul de sâmbătă seara

Pensionarilor vremii, celor care încă mai rezistă valurilor timpului, le revin amintiri îndepărtate ale tinereții, fugitive imagini, supreme încordări ale voinței creatoare, ale culmilor celor mai înalte ale vieții, nesfârșite bucurii care declanșează discuții, lacrimi tremurânde la coada ochiului, însoțite de frânturi de oftat. Multe sunt legate de… balul de sâmbătă seara.

 

Anii care au marcat tinerețile au prins în aceeași supremă legătura dragostea și bucuria, ca un simbol al trăiniciei de totdeauna către visare, în care tangourile, valsurile clătinând valurile copleșesc, purtând idealul învăluitor al muzicii captivante, limbajul orchestral strălucit, cu o metodică plăcută, cu note de un cuceritor mister. O eleganță normală, naturală; nu era extravaganță, cochetărie. Mirajul depărtărilor timpului de altădată, după cel de-al Doilea Război Mondial, relația dintre tineret și muzică, dintre real și imaginar, stimulează imaginea despre balul de sâmbătă seara; imagine policromă a unor tablouri feerice. Balul de sâmbătă seară a fost o poveste de dragoste dintre tineri și tinere, o lume plină de vibrații pasionale, cu ambianță luxuriantă, de unduiri senzuale sau fastuoase, urmate de pauze orchestrale, moment de tumult și veselie, atmosferă de farmec, flux și reflux sonor. …La lăsarea serii, grupuri de mame, însoțind fiicele, se îndreptau spre sălile unde urma să aibă loc balul. Acesta se desfășura, de obicei, în sălile vechilor școli, în localurile cârciumilor, luminate de lămpi. Sălile erau spațioase, de jur-împrejur erau așezate bănci de lemn, unde se așezau mamele cu fiicele domnișoare. Fetele, liceene sau studente, erau îmbrăcate în general modest, cu rochii lungi, peste genunchi, cu pantofi cu tocul jos, cu părul frumos împletit într-un coc ca o cunună. Ochii le străluceau de emoție, dar și de fericire. Băieții, liceeni sau studenți, erau tunși scurt, cu părul pieptănat cu cărare, purtând cămăși imaculate, cu cravată la două noduri, costume de culoare închisă, confecționate la croitorii locale, cu pantofi din piele. Ei se grupau de obicei lângă orchestra dirijată de Bidirel. În acordurile îndrăgitei formații se desfășura un adevărat spectacol al inocenței, al tinereții, fără fandoseală. Când orchestra începea să cânte, tinerii se îndreptau spre băncile pe care stăteau domnișoarele cu mamele lor. Tinerii cereau permisiunea mamelor să danseze cu fiicele. Mamele încuviințau, iar domnișoarele erau invitate la dans. Dansul era destul de frumos, mișcările erau elegante. Dansatorii se străduiau să demonstreze măiestrie în pași, dragostea se arăta pe fețele lor, pe chipuri era numai zâmbet. Când dansul se termina, domnișoarei i se săruta mâna, era condusă la mama ei, mulțumindu-i se pentru dans. Ceea ce atrăgea atenția în pauze era faptul că tinerii cumpărau felicitări pe care scriau cuvinte de suflet pentru domnișoare. La miezul nopții, o comisie număra felicitările, iar domnișoara cu cele mai multe felicitări era aleasă „Regina balului”. Ea dansa ultimul tangou și vals, după care balul lua sfârșit, fiecare îndreptându-se spre casă. Era o epocă a romantismului ce reda o atmosferă particulară. Tinerii dansau tangouri, interpretate de orchestră. În tangouri n-au lipsit niciodată fiorul melodic, linia generoasă, lirismul de bună calitate și de bun-gust. Se dansa: „La Paloma” de Yradier, „Cântă saxofoanele” de Landes Bernie, „Cer înstelat” de Radu Șerban, „Ramona” de N. Kirițescu și Mabel Wayne, „Por que” de Vealasquez, „Moulin Rouge” de G. Aurie, „A media Luz” de E. Donato. Se dansa și samba: „Magdalena”. Se dansa și twist, rock, foxtrot. Cel mai mult însă era îndrăgit valsul. Se dansau valsuri de Johann Strauss, numit „demonul valsului”, printre care „Dunărea albastră”. Majoritatea tinerilor studenți erau din localitate, iar restul, veniți din comunele învecinate: Dolhasca, Liteni, Preutești, Forăști. Exista o anumită sensibilitate, decență, o educație sănătoasă, o anu-mită filosofie, o anumită doză de bun-simț. Dorința de petrecere, de participare la Balul de sâmbătă seara erau deosebite. Fiecare începător în ale dansului se lansa temerar în sala de dans. Tinerii erau visători, interpretau dansul cu emoție, atenție și profundă pasiune, cu străduință. În vremuri grele, pline de sărăcie, tinerii luau parte la baluri, iar unii dintre ei, peste ani, au ajuns profesori universitari: Ion Muraru, Gheorge N. Acatrinei, Iustin I. Bendescu, Gheorghe V. Dimitriu, Corneliu V. Dimitriu, Dumitru I. Liuță, Vasile V. Nechita; profesoare – Ana Buculei, Sandu Maricica, Didina Albu, Marieta Albu, Costan Aneta, Harhătă Aglaia, Sandovici Aneta etc.; juriști – Marian T.D. Nicolae, Marian V. Elma, Timofte C.D. Vasile etc.; colonei – Ichim Vasile, Buculei Nicolae, Acatrinei Gheorghe, Buhă Vasile, Costan Petru, Cozma Mircea etc.; ingineri, educatoare, învățători, impiegați, comandanți de unități militare… Solistul la vioară, vestitul Bidirel, transforma adeseori cântecul său într-un act de sinceritate totală, făcând corp comun cu instrumentul… Se interpretau și tangouri celebre românești: „Tangoul de mult”, de Gherase Dendrino, „Ilona” de Elly Raneau, „Cel din urmă tangou” de Ion Vasilescu, „Când felinarele se-aprind” de Petre Andreescu, „Nu-ți pare rău când vezi că plâng” de Ion Vasilescu, „Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă” de Petre Andreescu. Se mai cânta „Să nu uităm trandafirii” de Florin Bogardo… Balurile erau așadar o explozie de energie, pagini frumoase ale tinereții, atmosfera de reverie, o frumusețe senină, generoasă, uneori umbrită de melancolie. Un farmec mare se declanșa… Fiecare tânăr dansa o poveste originală de iubire, fiecare se hrănea cu visuri, dansul era o punte de apropiere de parteneră, de prietenă, de iubită, avea un anumit colorit, romantism. Se nășteau pasiuni, gânduri, idei, o viață măreață de aspirații și vise. Între dansatori creștea un soi de empatie… Dura 2-3 luni de vacanță, apoi se dilua, pentru ca, peste un an, acele persoane să se reîntâlnească, iar empatia să reapară. Un dialog se aborda cu multă emoție, nimic nu era regizat, ci natural, fără vreo vulgaritate. Era și multă credință în Dumnezeu, multă înțelegere, răbdare, generozitate cavalerească… Balurile au dispărut cu timpul, au apărut reuniunile tovărășești, iar apoi discotecile. Din suferința timpului, din visurile de totdeauna și niciodată împlinite, tinerii de odinioară, acum pensionari, își făureau acea bucurie nespusă care se revărsa din melodiile de altădată. Vibrația intensă a acestei bucurii, cucerită de sufletele lor, capătă astăzi incontestabile amplitudini… Ei se hrănesc cu cele mai frumoase amintiri ale tinereții de altădată. Trăiesc clipa supremă a mulțumirii la gândul balului de sâmbătă seara – semn al tinereții, bucuriei, prieteniei, al universului visării – în anii adânci ai bătrâneții, ai neputinței de a mai merge la Balul de sâmbătă seara…