Mănăstirea Vatra Moldoviței, la ceas de sărbătoare (III)

Poetul cronicar George Pisides († 634), martor ocular al evenimentelor de la 626, spune că patriarhul Serghie, văzând că cetatea Constantinopolului este înconjurată de forțe superioare pe apă și pe uscat, a luat icoanele Mântuitorului Iisus Hristos și Maicii Domnului de la Biserica Vlaherne, veșmântul Sfintei Fecioare, crucea și, împreună cu clerul, membrii senatului imperial și mulțimea de credincioși au făcut înconjurul zidurilor capitalei, îmbărbătând poporul și armata la rezistență și luptă, inspirându-le nădejde și încredere în ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului.

 

La vederea icoanei Maicii Domnului cea nebiruită, spune cronicarul G. Pisides, barbarii asediatori întorceau capul în altă parte. În acest timp s-a dezlănțuit o furtună puternică, cu foc, care a distrus flota asediatoare și astfel, armata creștinilor rămânând liberă din această parte a mării, s-a îndreptat spre dușmanii de pe uscat și i-a putut birui alungându-i departe de capitală. Plini de emoție și recunoștință, clerul și credincioșii capitalei salvate au făcut priveghere de toată noaptea cântând continuu Acatistul Maicii Domnului. Începând cu P.F. Knypiakiewicz (1909) numeroși cercetători, preluând o altă tradiție confirmată documentar în veacul al XIII-lea, susțin că Acatistul Maicii Domnului a fost alcătuit mult înainte de 626, ca imn pur liturgic în cinstea Bunei Vestiri, autorul fiind foarte probabil Roman Melodul (cca. 490-560). Nu încape îndoială că această tradiție – deși adoptată de majoritatea bizantinilor – nu corespunde realității și că dreptatea stă de partea celor care consideră că Imnul Acatist fusese compus mult înaintea asediului din 626 – foarte probabil de melodul Roman – ca un cântec pur liturgic în cinstea Bunei Vestiri. Mai târziu i s-a schimbat destinația, fiind reînchinat Fecioarei în semn de recunoștință pentru salvarea Constantinopolului. Cu prilejul acestei rededicări i s-a alcătuit vestitul Proemiumm și, așa cum a arătat A. Grabar, compoziția Asediului Constantinopolului reprezintă tocmai transpunerea iconografică a acestei strofe introductive. Datarea Imnului Acatist înainte de 626 se bazează în special pe analiza conținutului acestui imn liturgic. În cele 24 de strofe – 12 Icoase și 12 Condace – ale imnului nu se găsește nicio aluzie la vreo acțiune militară, ceea ce arată că nu a fost alcătuit de patriarhul Serghie cu prilejul asediului de la 626. Acatistul are un caracter pur teologic. Cuprinsul celor 24 de strofe se referă la dogma întrupării. Ele se pot împărți în două grupe. În partea denumită istorică, adică primele 12 strofe, sunt evocate momente din viața lui Iisus Hristos, în celelalte 12 strofe, partea mistică, sunt evocate diferite aspecte ale învățăturii creștine și laude adresate alternativ Maici Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos. Ideile teologice ale Acatistului sunt cele specifice teologiei din secolele V-VI. După fiecare din cele 12 icoase sunt câte 13 stihuri – în total 156 – în care sunt adresate laude Maicii Domnului pentru lucrarea ei în iconomia Mântuirii. Cu alte cuvinte, motivul care a stat la baza inspirației autorului și a dus la alcătuirea Acatistului nu a putut fi altul decât o preocupare teologică și de pietate față de Maica Domnului. În textul Acatistului sunt totuși 4 stihuri după strofa 23 – icos 12 – Bucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintit; Bucură-te, zidul împărăției cel nebiruit; Bucură-te, prin care se ridică biruințele; Bucură-te, prin care se surpă vrăjmașii; stihuri care ar putea fi interpretate ca o aluzie la ajutorul Maicii Domnului într-o situație ca cea de la 626 sau asemănătoare acesteia. Probabil tocmai stihurile amintite existente în imnul alcătuit de Roman Melodul l-au determinat pe patriarhul Serghie să socotească acest imn ca cel mai potrivit pentru a fi dedicat Maicii Domnului și pentru a fi folosit în astfel de împrejurări grele. Tot după 626 s-a adăugat Acatistului și strofa introductivă Apărătoare Doamnă pentru biruință mulțumiri…, în care se face o aluzie evidentă la victoria miraculoasă atribuită Fecioarei Maria. Situația de la 626 s-a repetat apoi cu prilejul asediilor Constantinopolului de arabi la 670 în timpul împăratului Constantin Pogonat și la 717-718 în timpul lui Leon Isaurul. Biruința a fost din nou atribuită Maicii Domnului și sărbătorită în mod special prin cântarea Imnului Acatist. Cinstea și autoritatea acestui imn au crescut astfel și mai mult, mai ales că, după asediul de la 717-718, Sf. Gherman, patriarhul Constantinopolului, a instituit o sărbătoare specială a Acatistului Maicii Domnului a cărei slujbă se face în sâmbăta a cincea din Postul Mare, adică la denia de vineri seara. A. Grabar remarca în vremea sa că niciun ordonator de picturi ortodoxe din secolul al XVI-lea nu ar fi acceptat reprezentarea celui mai mare dezastru creștin pe fațadele unei biserici, cu atât mai mult cu cât se vede că este vorba nu despre o victorie, ci de o înfrângere a asediatorilor, prin intervenția miraculoasă a divinității. Această temă constituia imaginea cheie a Imnului Acatist, a cărui primă strofă o ilustrează. Reprezentarea iconografică de la Suceava ca și de la celelalte monumente cu pictură murală exterioară aparținătoare epocii lui Petru Rareș este, am putea afirma, o adaptare a întregului Imn realității din Țara Moldovei, transformându-l într-o invocație cu un caracter demonstrativ național – Așa cum Fecioara i-a ajutat odinioară pe bizantini să-i înfrângă pe asediatorii perși, tot așa astăzi să-i ajute pe moldoveni să-i înfrângă pe cotropitorii turci. Imaginea cetății asediate cumulează, așadar, două sensuri: ea reprezintă, pe de o parte, Constantinopolul, iar pe de alta Sfânta Cetate a Sucevei și, prin extindere, întreaga țară a Moldovei. Pentru moldovenii din epoca lui Petru Rareș, tema Asediului constituia nu numai o imagine a Constantinopolului victorios, ci și un simbol al Sucevei și, prin extindere, al Moldovei victorioase. Este evident că nu capitala bizantină, ci propria sa țară o apăra moldoveanul. Ne explicăm astfel de ce alcătuitorii programelor de pictură exterioară din vremea lui Petru Rareș au acordat acestei teme atâta importanță; de ce, detașându-o de restul scenelor Acatistului și amplificându-o la dimensiuni atât de mari în raport cu acestea, ei au plasat-o la vedere, chiar lângă ușa de intrare în biserică. Această temă avea menirea să activeze masele și să devină un important sprijin ideologic al politicii antiotomane. Odată intrat în iconografie, Acatistul Maicii Domnului a cunoscut o largă răspândire în pictura bisericească din Imperiul Bizantin și țările ortodoxe. După Louis Reau, cele mai importante reprezentări ale acestei teme iconografice se găsesc la Athos, în Moldova și la Mănăstirea Sf. Terapont din Rusia, aproape toate datând din veacul al XVI-lea. Acatistul Maicii Domnului ilustrat în 24 de scene este repartizat la Biserica Sf. Dumitru din Suceava în 4 registre pe suprafața de la pridvor până la cea de-a doua fereastră a pronaosului, după care urmează al doilea ansamblu pictural de pe fațada sudică, Arborele lui Iessei. În partea de sus, primul registru urmează după șirul de ocnițe mici, care înconjoară biserica pe toate laturile. În partea de jos, sub Acatist, un registru de picturi în care sunt ilustrate alte două teme iconografice Rugul aprins și Asediul Constantinopolului, amândouă având o strânsă legătură cu Acatistul. Acatistul Maicii Domnului este una din cele mai importante teme iconografice din pictura murală exterioară de la Biserica Sf. Dumitru Suceava și de la Biserica Buna Vestire Vatra Moldoviței. Ea se impune atât prin bogăția conținutului de idei, cât și prin realizarea artistică deosebită: desen, expresia personajelor în atitudini hieratice, care denotă trăire interioară, colorit viu. Sub aspectul iconografiei, Acatistul de la Biserica Sf. Dumitru Suceava și de la Moldovița se deosebesc de reprezentările de la Athos, cât și de indicațiile Erminiei. Sub penelul zugravului moldav, tema istorică a căpătat o amploare și un dramatism nemaiîntâlnite în alte compoziții similare. Asemeni unui martor ocular, zugravul pare să povestească în culori momentele tragice ale atacului naval vizibil în partea stângă, ca și acela al atacului călăreților ușor înarmați. În centru se profilează fortificațiile impresionante ale Bizanțului, sub ocrotirea cărora o masă de oameni, având în frunte curtea imperială și înalți prelați, înaintează într-un lung cortegiu procesional. S-a afirmat că dacă scena Asediului Constantinopolului nu a fost reluată de zugravii frescelor exterioare de la Voroneț, aceasta s-ar datora faptului că în condițiile domniei filoturce a lui Iliaș Rareș această temă devenise inoportună și primejdioasă, cu toată atenuarea pe care i-o adusese zugravul de la Arbore. În cazul reprezentării de la Arbore nu poate fi vorba de o atenuare a semnificației acesteia și pentru faptul că este realizată cu mult înaintea celor de la Humor și de la Moldovița. Considerăm că eliminarea acestei teme din programul iconografic al picturii de la Voroneț trebuie raportată la ceea ce s-a petrecut cu cetatea Sucevei în toamna anului 1538, când a fost predată, deci ocupată de turci. Or, s-a remarcat pe bună dreptate că în toate scenele Asediului Constantinopolului se reprezenta imaginea orașului victorios, salvat prin intervenția miraculoasă a Maicii Domnului, imagine care simboliza, prin extensie, însăși Cetatea Sucevei, în mod expres la Humor. Și dacă această imagine nu a mai fost reprezentată pe fațadele Bisericii Voroneț, faptul trebuie considerat nu ca o expresie a prudenței alcătuitorului programului iconografic de aici, ci ca o renunțare conștientă impusă de pângărirea cetății Sucevei prin ocuparea efectivă a acesteia în toamna anului 1538. Evident că, după această dată, tema Imnului Acatist invocat până acum pentru a lăuda Fecioara ca apărătoare a cetății neînvinse a Constantinopolului la anul 626, cu atribute extinse și asupra cetății Sucevei, nu mai putea fi reprezentată. Diac. prof. dr. VASILE M. DEMCIUC