Bateria 76 (17)

 

Mai sunt vreo două ore până să mergem la masă și apoi să vizionăm la televizor filmul indian “Vandana”. Sergentul de serviciu se întoarce plin de zăpadă de la apelul ofițerului de serviciu pe unitate. – Trebuie să mergem să facem sectorul nostru! Să îndepărtăm zăpada de pe platoul de adunare… Întinși pe paturi, fiecare omorându-și timpul în felul său, nu mișcăm niciunul. Nici sergentul de serviciu nu insistă, știe că ar fi în zadar! Ne grăbim la masa de seară. Veselarul tocmai ne-a împărțit farfuriile de tablă, pline pe jumătate cu macaroane cu brânză. Ușa se deschide brusc și se umple cu masivul căpitan Cojocaru. E peste măsură de nervos! – Drepți! Afară adunarea! Ne adunăm în formație pe trotuarul din fața cantinei. Cu mănușile într-o mână, bătând energic cu ele în palma cealaltă, căpitanul face spume: – Nu vă e rușine?! Să mă aducă pe mine de acasă pentru nesimțirea voastră? De ce n-ați ieșit la curățat zăpada? Nimeni nu scoate o vorbă. Nici nu cred că ar aștepta vreo explicație. – Pe platou adunarea! Urcăm pe platoul cât un teren de fotbal, străjuit de plopi falnici în lumina gălbuie a becurilor de pe stâlpi. – Vă înșiruiți pe latura mare! Ne conformăm. Cu greu, dar ne conformăm. Căpitanul, la câțiva pași buni în fața noastră, schimbă registrul. Cu vocea calmă, dar fermă, continuă: – Cu mâinile, cu picioarele, cu căciulile… îndepărtați zăpada! Nimeni nu schițează niciun gest. Căpitanul se turează iar: – Executarea! Rămânem nemișcați. Căpitanul se agită în stânga, în dreapta, frământând mănușile în mâini. – Nu-i clară comanda?! Executarea! Văzând că nu are niciun efect asupra noastră, schimbă iar tactica. – Membrii de partid un pas în față! Ne uităm unul la altul fără să ne mișcăm. – Am ordonat: membrii de partid un pas în față! Cu greu, câțiva fac un pas în față. «Bine că nu sunt și eu membru de partid!» Adresându-se cu predilecție acestora, căpitanul repetă comanda. Încet, încet, câte unul dând cu piciorul în zeflemea în zăpada groasă de peste zece centimetri, ne punem în acțiune. Mai greu a fost începutul. Unii mai norocoși au găsit pe lângă gard câte o bucățică de scândură. Alții cu crengi de plop, alții, mai cinici, chiar cu căciulile, începem să mișcăm zăpada. Observ în atitudinea căpitanului că s-a înarmat cu multă răbdare, astfel că noi putem tărăgăna munca cât vrem, în final va fi tot cum dorește el. După o oră de muncă în formă caricaturizată suntem uzi și înghețați. Și tot mai irascibili, spre deosebire de căpitan, care devine tot mai calm și chiar savurează situația! Se ține la distanță de noi, iar dacă vreun combatant se apropie de el să-i raporteze ceva, de la vreo trei metri îi ordonă fără echivoc: – Culcat! Înapoi târâș! Și urma mantalei pe zăpadă se îndepărtează într-o dâră dezordonată. Pe la orele 22 platoul arată de parcă s-ar fi jucat două-trei meciuri de rugbi pe el, iar noi, ca niște bravi rugbiști, terminați! Radios, căpitanul ordonă adunarea. – La sala de mese, pas de defilare, marș! Numai în pas de defilare nu ne-am deplasat! Dar nici căpitanul nu mai are pretenții. «Îi ajunge!…» Pe mese, în farfurii, macaroanele învinețite de frig parcă trag de brânza zgrunțuroasă și puțină ca să-și acopere goliciunea. Ne facem că mâncăm. Căpitanul observă și-și iese iar din pepeni: – Drepți! Afară adunarea! Aceeași formație rebelă îl așteaptă în fața cantinei. – Tovilor!… Mâine la prânz intru ofițer de serviciu pe regiment. Vom continua!… Cu vocea gravă, încheie: – Noapte bună! Rupem rândurile în dezordine și ne deplasăm alene spre dormitor în timp ce silueta masivă a căpitanului dispare între clădiri. Ultima seară în cazarma din Șimleul Silvaniei… Goarna a cântat mai frumos ca oricând “stingerea”. Cu păturile trase până sub bărbie sporovăim nimicuri în dorința de a adormi. Intră în dormitor sergentul de serviciu pe companie. Afișând o mină misterioasă, silabisește: – Tovilor! Alarmă!… Ne așteaptă pe platou ofițerul de serviciu… Scumpul nostru căpitan! Din toate colțurile dormitorului răbufnesc rânjete care de care mai colorate… Completate de complimente și epitete la adresa căpitanului! Bineînțeles, niciunul dintre noi nu schițează vreo mișcare cum că ar vrea să coboare din pat. Având sarcina pe umerii lui, sergentul de serviciu insistă: – Fraților, nu-i glumă… Căpitanul a ordonat “alarmă” pentru compania noastră! De la înălțimea patului suprapus, un sergent intervine: – Măi Gelule, tot ești tu sergent de serviciu… Reprezintă-ne tu! Îi spui tovului că noi avem o jenă… În hohotele noastre de râs își face apariția ofițerul de serviciu: – Tovilor! Nu ați recepționat ordinul? Am ordonat “alarmă”! Aveți trei minute la dispoziție să vă adunați în formație completă! Pe platou. Echipați corespunzător. Inclusiv cu mantale! Și părăsește încăperea. Cu mișcări descompuse, începem să ne echipăm. Fără a ne călca în picioare, ne înșiruim pe traseul dormitor-platou. După vreun sfert de oră, timp în care căpitanul a făcut un amplu exercițiu de răbdare, suntem pe platou, în formație. Unii cu mantalele luate direct peste pijama, alții cu șireturile de la bocanci desfăcute. Străduindu-se vizibil să-și păstreze calmul, căpitanul ne fixează de la onorabila lui înălțime: – Tovilor sergenți majori în devenire!… Dacă voi credeți că aceasta este o atitudine demnă de viitori comandanți, vă înșelați! Aceasta este ținută?! Aceasta este mișcare?! Eu, în calitate de comandant al vostru… și de ofițer de serviciu pe regiment, am dreptul și obligația de a vă pregăti! Inclusiv pentru alarmă… Vom repeta activitatea până iese bine! Apăsând tot mai mult cuvintele, parcă intră în transă. – Tovilor! Nu vă jucați cu mine!… Mâi-ne s-ar putea să ieșiți la raport… la comandantul regimentului! Acum vă întoarceți în dormitor! Sergentul de serviciu rămâne cu mine. Și așa, cam până pe la două dimineața, prin intermediul sergentului de serviciu, căpitanul a “definitivat” pregătirea noastră privind ieșirea la alarmă. Ultima chiar a ieșit bine… Și ca timp de adunare și ca echipare corespunzătoare! * Tai din carnețel ultima zi: 14 februarie… Îmbrăcați în civil, nu prea ne simțim în largul nostru. Ciclul I, cei care rămân militari de nădejde în sprijinul căpitanului, ne privesc cu invidie. Mă simt ca un bufon în scaiul meu cu două numere mai mare! Căpitanul Toth îmi întinde foaia de drum. – Uite ce fercheș e Bighei! Simt de la o poștă ironia din vocea căpitanului. * Trenul gâfâie printre brazii înzăpeziți. Mă uit pe geam la peisajul feeric de iarnă din munții noștri înghițiți de omăt. Aprind o țigară… Mă las pradă gândurilor alandala. M-a maturizat oare armata? Compar serviciul sub arme cu viața unui câine legat în lanț la stăpân… Îi dă mâncare, îi asigură un acoperiș, se bucură de serviciul lui. Dar câinele legat în lanț are aria de acțiune limitată. Limitată de lungimea lanțului… Câinele liber, câinele vagabond se poate mișca în voia lui. Dar trebuie să-și procure singur de-ale gurii, să-și caute un adăpost când intemperiile o impun… Din mersul trenului mi se perindă prin fața ochilor soldații în poziție de drepți din fața gurilor de tunel. Echipați cu mantale și căciuli, înarmați până în dinți… Protejați de cuștile de sârmă. Cuștile de sârmă care-i despart de lumea civilă… (Sfârșit)