Comandantul

Traian Băsescu se pregătește să revină la Cotroceni, să reintre în biroul său prezidențial, vremelnic sigilat. Și însoțesc preludiul la eveniment cu o afirmație pe care T.B. o făcea în primul interviu pe care îl dădea în calitate de președinte suspendat, afirmație pe care o mai făcuse în câteva rânduri și, pare se, în premieră, către unul dintre cei mai zeloși dintre activiștii propagandiști ai săi, „nașul” Radu Moraru. Care o și imprimase pe pagina de gardă a volumului „Traian Băsescu pe Calea Victoriei” (Ed. Sophia Press, 2008): „Dacă eram eu comandantul Titanicului, nava nu sar fi scufundat”.

 

Afirmație care ar dovedi că președintele dublu ales știe ceea ce – conștient sau nu – știu și resimt numeroși dintre susținătorii (și chiar dintre opozanții!) săi. Țara are nevoie de un Comandant, de o persoană de care să-și agațe aspirații individuale și deznodăminte configurate în imaginarul național; un fel de semizeu (ca să nu zicem altfel, cu trimitere de neevitat la istoriile de până la 1990), care de sus săși legene picioarele printre ei, pe care să-l tragi de șireturi, dar el să nu cadă. Care pe de-o parte să le semene (apropo de un portret zugrăvit de C.T. Popescu prin 2004), pe de altă parte să le vegheze somnul (intrându-le în visele dulci și explicându-le coșmarurile). Așadar, mai mult decât un „cârmaci” (care, deși vrednic, s-ar supune cel puțin teoretic unei instanțe superioare). Astăzi însă, Titanicul nu poate fi decât o ipoteză, dar Comandantul trebuie să afle cumva că pe vas a fost răzmeriță, că-n sala motoarelor e vraiște, că în cală proviziile sunt pe sfârșite, că aisberguri sunt peste tot împrejur. Iar un porumbel rătăcit n-ar fi suficient semn despre liman, ci doar despre rătăcire.