Monografie Ion Creangă

Chiar pe una din primele pagini ale cărții ,,Ion Creangă: Spectacolul disimulării”, Editura David Press Print, Timișoara, 2012, Adrian Dinu Rachieru așază această necesară precizare: ,,Despre Creangă, totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt cu putință”.

 

Ea aparține lui Nicolae Manolescu și autorul, deși nu ne-o spune, e îndreptățit să-l contrazică pe cunoscutul critic literar. A nu se înțelege de aici că Adrian Dinu Rachieru are nevoie de o susținere a afirmațiilor pe care le face. De altfel, Domnia Sa își întemeiază argumentele emise, trece în revistă opiniile comentatorilor marelui povestitor, din care nu lipsesc îndeosebi cele ale lui G. Călinescu, autoritate critică ce susținea (sau chiar credea) că el, deci Creangă, s-a ivit ,,prematur”. De unde și întrebarea firească a lui Adrian Dinu Rachieru: ,,Ce ar fi devenit, oare, Creangă, dacă prietenul său, Eminescu, n-ar fi insistat ca acesta «să citească la Junimea»”? Răspunsul se subînțelege. O necesară remarcă: Adrian Dinu Rachieru insistă asupra bogatei bibliografii ce-l vizează pe Ion Creangă și e de acord că opera acestuia este împănată cu ,,zicale, expresii idiomatice, stereotipii” etc., ce susțin afirmația în cauză. Oricum, prezența lui Ion Creangă în gruparea de la Junimea l-a impus pe scriitor, considerat a fi ,,tobă de anecdote”. De aceea, fericită este intervenția providențială a lui Eminescu asupra pitorescului humuleștean. ,,Creangă a fost și a rămas un rural”, afirmă Adrian Dinu Rachieru. Așa-dar, pentru el, deci pentru Creangă, ,,lumea e raiul humuleștean”. De fapt, datorită acestuia, Ion Creangă devine mai mult decât el însuși credea, devine scriitor. Este și motivul pentru care plecarea prietenului său, Poetul, spre București acționează asupra ghidușului Ion Creangă. Cel care a intuit originalitatea lui Ion Creangă, propulsându-i numele și definind importanța acestuia pentru literatura română, a fost G. Călinescu. Dar nu e nicio exagerare dacă acceptăm ca Adrian Dinu Rachieru să se întrebe dacă Ion Creangă este ,,un autor citit” și să-și dea un răspuns negativ. Așa după cum se și poate deduce. Pentru că plecarea lui Eminescu de la Iași va avea efecte puternice asupra lui Creangă, producându-i, desigur, ,,multă scârbă și amăreală”. Adrian Dinu Rachieru contrazice teza potrivit căreia Ion Creangă ,,ar fi un autor satiric”, propunând o definire a unei aserțiuni ce nu mai are nevoie de comentarii: ,,un uriaș scriitor așteptat”. Autorul urmărește firul biografic al povestitorului humuleștean, neuitând să consemneze și implicarea acestuia în calitate de pedagog și autor de manuale, deopotrivă cu aceea de junimist prezent la agapele aniversare, unde stârnește hazul celor care îl frecventau. Descoperirea sa, recunoaște G. Călinescu, a fost ,,inevitabilă”, pentru ca Theodor Codreanu să considere că povestitorul de la Humulești reprezintă ,,o mare șansă a literaturii române”. Altă voce critică îl consideră pe Ion Creangă scriitor pentru copii, ceea ce e prea puțin, dacă aprecierea nu devine o afirmație incompletă. De altfel, Ion Creangă parcurge un drum sinuos. Valeriu Cristea, bunăoară, crede că humuleșteanul are chiar vocația autodistrugerii, ușor de depistat dacă urmărim componentele nefericite ale existenței acestuia: căsnicia, cariera clericală, starea sănătății, domiciliul ieșean etc. A.D. Rachieru apreciază că ,,mitul copilăriei paradisiace”, cultivat de neasemuitul povestitor, nu face decât să întrețină o ,,iluzorie regăsire”. Și aceasta, deoarece Ion Creangă se retrage în pânzele trecutului, asigurându-și astfel autoprotecția de care avea nevoie. Nu miră pe nimeni de ce pentru unii Creangă rămâne un ,,talent primitiv” altoit pe ,,o personalitate gargantuoasă de jovialitate limbută”, cum menționează și Adrian Dinu Rachieru. Toate acestea și îndeosebi opera știută sunt menite să ducă la concluzia că povestitorul este un moralist care folosește umorul țărănesc, combinând formidabil ironia cu buna dispoziție. Oricum, comentatorii operei lui Ion Creangă văd în humuleștean un rural ghiduș. De aici și plăcerea de a privi proza sa ca pe un spectacol, și prin limbaj, și prin capacitatea de a sugera. Putem astfel să afirmăm că scriitorul reabilitează ,,istoriile deochiate” relatate, conferindu-le o turnură proprie. Este motivul pentru care povestitorul de la Humulești, după cum afirmă Adrian Dinu Rachieru, face parte dintr-o ,,nobilă familie spirituală”. Dar nu putem încheia aceste succinte referiri pe marginea monografiei de față fără a menționa capitolul ce încheie volumul și care înseamnă o trimitere spre Basarabia (,,Umbra lui Creangă în Basarabia”). Amintind de ,,buclucașa dihotomie” român-moldovean, autorul afirmă fără reținere (și în cunoștință de cauză) că aceasta a condus la ,,o agresivă ideologie” a moldovenismului; altfel spus, Moldova (de dincolo de Prut) rămâne condamnată la ceea ce criticul numește a fi exil interior. De asemenea, Adrian Dinu Rachieru amintește de pericolul rusificării ce planează asupra vorbitorilor de așa-zisă limbă moldovenească și încheie considerând limba și literatura de acolo ,,o ramură vitregită” a celei din România. De aceea criticul crede, așa cum trebuie să credem și noi, în miracolul regenerării românismului.