„A sufletului românesc cinstire”

Cartea cu titlul de mai sus aparține unuia dintre importanții filosofi ai culturii, acad. Al. Surdu, autor, între altele, și al volumului apărut la Editura Academiei Române, Vocații filosofice românești (1995), în care, pe linia interogativă a discursului practicat de Constantin Noica, relua provocator șirul întrebărilor referitoare la ceea ce ne definește ca popor: „Dar există oare un «spirit românesc» sau chiar un «sentiment românesc al ființei»? Deci o modalitate specifică a noastră de a suferi «în cumpătul vremii» și de a da glas acestei suferințe nu numai în versuri, ci și în forma aceea stranie a metafizicii?”

 

Sau: „Dacă există un spirit al nostru, un sentiment românesc al ființei, înscris în codul nostru genetic și scris ca atare în cărțile noastre de filozofie, nu este oare firesc să ni-l aducem aminte acum, când însăși ființa noastră națională cade în cumpătul vremii? Să nu ridicăm oare acum ziduri groase în apărarea acestui miez de lumină, a candelei în care pâlpâie flacăra spiritului nostru?” Apariția (la Editura „Renaissance”, 2011), cu un titlu ca o inscripție deasupra unei porți împărătești, poate fi considerată în mare măsură o revenire asupra unor aspecte legate de „vocațiile filosofice românești, întărind ideea că orice filozofie care contează are o predestinare și un specific național. Într-un limbaj accesibil unei categorii largi de cititori, cartea aceasta propune un suprem ideal moral: redescoperirea adevărurilor esențiale ca mică șansă a redescoperirii de sine. Pe acest temei, tenta moralistă își justifică prezența, scopul urmărit fiind mereu la vedere: sublinierea ideii de specific românesc, a originalității spirituale a poporului nostru, ideal îmbrățișat cu ardoare de generațiile anterioare, amenințat astăzi din toate părțile. Filosoful și poetul își dau, ca nu o dată în cultura română, întâlnire atunci când subiectivitatea trece în prim-plan, exprimând și generând stări de intensă emoție: „… m-am lăsat înduplecat și această încercare de a trezi, de-a mai fi posibil, măcar pentru o clipă, dacă nu interesul, cel puțin regretul pentru vremurile frumoase de altădată, când umblau pe pământ, cum se zice, Dumnezeu și Sfântul Petru, iar moșii noștri visau cu ochii deschiși la raiul pe care noi, cu ajutorul Maicii Domnului, îl vom fi făcut în țara noastră”. Visul e însă contrazis amarnic de realitatea înconjurătoare: „Vezi pretutindeni ruine … “. Viziunea e aici aceea a unui romantic dezamăgit de prezentul deplorabil, lipsit de repere, departe de marile modele ale trecutului. Acesta e sensul și în cazul acestei întrebări retorice: “Nu era mai bine oare atunci, când sara, cum zice Poetul, în loc să stingi neonul, suflai în lumânare și așteptai să-ți bată la fereastră toiagul Sfântului Petru?” Între pildele întremătoare ale trecutului, autorul se referă în pagini emoționante la prima școală românească brașoveană, devenită mai târziu prestigiosul liceu “Andrei Șaguna”, la sbornicul bisericii din Ieud, la întâiul parimiar românesc, atrăgând atenția asupra artei scrisului. Din rândul personalităților care au marcat istoria și cultura românească sunt evocați Dimitrie Cantemir și Andrei Șaguna. Permanent se fac trimiteri și aprecieri elogioase la adresa unor gânditori preocupați de modul românesc de a fi în lume: Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Ion Rădulescu-Motru ș.a. Admirația îi privește însă în egală măsură și pe oamenii care au fost “sub vremi”, dar au găsit în ei resurse și pentru “bucuriile simple” ale vieții. Unul are nume: e “povestașul de la Câmpulung” Gheorghe Ungureanu, alții sunt anonimi care au rostit până aproape de noi “povestea iubirii la români”. Și constată domnul acad. Al. Surdu: “… dacă stăm să ne gândim bine, ne plac sau nu, în afara acestor povestiri nici nu mai există altceva. Și dacă nu le repetăm, dacă nu avem răbdarea să o facem, le vom uita. Iar dacă uiți povestea, este ca și când n-ar fi fost. Adică riscul este acela de a te uita pe tine însuți. Și, de bună seamă, de a te uita și ceilalți”. Nu poți să nu te gândești cât de lipsit de consistență este discursul atâtor oameni politici care îți vorbesc despre progres afirmând, când împrejurările o cer, că “viitorul are nevoie de puterea tradiției [ … ] Convingerile religioase, tradițiile comune, patria și națiunea îi țin pe oameni uniți [ … ] Misiunea timpului nostru se regăsește, înainte de toate, în responsabilitatea de a dezvolta pentru generațiile viitoare o forță conservatoare creatoare” (din cuvântul rostit de Klaus Sollfrank, directorul Fundației „Hans Seidel” în România, în cadrul dezbaterii “Doctrina populară – sinteza valorilor și principiilor dreptei. Despre fuzionism”, care a avut loc în 3 decembrie 2010 la hotel Hilton din București). Dar până la urmă calea de urmat pentru a păstra ne alterat “duhul sărbătorii” o putem găsi mai degrabă într-o asemenea carte al cărei capitol final reia și dezvoltă îndemnul din titlu: “A sufletului românesc cinstire”, “îndemn rostit fără predicat exprimat” prin verb la modul imperativ pentru simplul motiv că el e conținut în însăși exemplaritatea celor care au viețuit întru adevăr și frumos, căci despre câțiva dintre aceștia ni se vorbește aici cu competență și căldură. GEORGE BODEA