Acasă

O domnișoară de prin părțile Rădăuților, cu cercei frumoși, cu buze lucii, cu pantofi cu tocuri înalte, îmi povestește, după un stagiu de 2 ani la muncă (stagiu cu noroc față de alții) în Spania, că ar mai avea nevoie de încă un an pentru a aduna suficient cât să-și ridice o casă în satul ei. Acasă. Dar deja se întreabă, cu îngrijorare nedisimulată, ce-ar putea face ea după. Acasă.

 

Estimp citesc în presa străină cum că, de câteva săptămâni, pentru a-și consolida ele cât de cât stima de sine și, totodată, pentru a-și contura el chip de părinte bun și iubitor pentru popor, cum cică se arătase bunicul lui, junele președinte din Coreea de Nord le îngăduie doamnelor și domnișoarelor ceea ce le era strict interzis: să poarte cercei și tocuri înalte, să-și facă buzele, să îmbrace pantaloni (pe stradă, nu numai cei de salopetă). Și mai îngăduie el, în orașe, restaurante cu aer apusean, mai închide el ochii știind că poporul urmărește pe furiș filme ale vecinilor din sud. Dar coreenii din nord par a fi încă foarte departe de o victorie pe care românii au obținut-o după ’89, aceea de a-și părăsi țara, familiile, prietenii! Din Spania, dinspre FADERE, o organizație care îi reprezintă pe românii de acolo, tocmai aflăm că jumătate dintre ai noștri deveniți mai mult sau mai puțin iberici ar vrea să se întoarcă în țara unde poate că au case, unde pot să se îmbrace cum poftesc, unde – dacă au cu ce – pot trăi într-un stil de viață occidental, unde cel puțin se găsesc o mulțime de scene și decoruri de tip occidental, însă au mari rețineri, iar printre cele mai importante ar fi „birocrația obositoare, corupția la tot pasul și luptele politice fără scrupule”. Așa că, deoarece au libertatea de a alege, par a prefera să rămână deocamdată, obosiți și triști, printre străini, departe de țara lor obositoare…