Poetă remarcabilă, de o distincție specială dar și extrem de discretă, Maria-Elena Cușnir publică, în anul de grație 2012, volumul “Eu și umbra mea” (Editura Opera magna, Iași, 2012, 212p. Prefață semnată de Adrian Dinu Rachieru), volum care este partea a doua a unui jurnal de poet, un jurnal ce se bazează pe foarte multă poezie, o poezie a gândurilor și a naturii. Autoarea, plecând de la meditații asupra concretului din imediata noastră apropiere ajunge la dialog cu natura, cu lumea înconjurătoare, beneficiind de un solid bagaj de cunoștințe de natură livrescă, cunoștințe pe care, cu măiestria unui bun spadasin le folosește în corpusul cărții. Imaginile, trăirile și amintirile, la care face adesea apel autoarea, se împletesc în mod cu totul benefic, demonstrându-ne că avem în mână cartea unui scriitor grav, preocupat de soarta celor din jur, un scriitor în cel mai profund sens al cuvântului scriitor, cu tot ce derivă din aceasta. Referindu-se la casă, acasă, cu toate amintirile copilăriei, autoarea spune: Acasă înseamnă pentru mine casa cea frumoasă cu un nuc bătrân, scorburos, ce acoperea cu ramurile lui coridorul cel lung și unde mereu ne întâmpinau părinții când ne întorceam acasă”. Pare o adevărată rămurică din “Amintiri din copilărie “ de Ion Creangă, o adevărată suprapunere de sentimente, de identificare cu copilul și amintirile lui, cu acel copil universal care știe să se bucure de anii copilăriei chiar și când este în floarea vârstei. Maria-Elena Cușnir pare a fi învățat foarte bine lecția despre copilărie pe care ne-a lăsat-o și Constantin Brâncuși, cel care într-un aforism al său spune: Cel care nu mai știe să fie copil este un om mort. În cartea “Eu și umbra mea” Maria-Elena Cușnir știe cu asupra de măsură să fie copil, să se bucure de amintiri și chiar să intre în aceasta cu sufletul curat. “Acasă înseamnă…” cred că este fraza cheie a întregii cărți, fraza în jurul căreia autoarea și-a construit cu temeinicie tot acest eșafodaj. Continua reîntoarcere, ca într-o oglindă a timpului trăit și visat, o oglindă imensă în care privește și bucuria nevinovată a unui copil dar și tristețile, inevitabilele tristeți, din ochii unor bătrâni pensionari, tot mai umiliți, tot mai jigniți de guvernanți, pentru dorința lor de a se agăța din răsputeri de colacul de salvare numit viață. Maria-Elena Cușnir, prin descrierile sale devine “pictorul” inspirat, acel ghid prin lumea potecilor aurii din pădurea de la Vârful Dealului din Suceava, unde lumea își păstrează puritatea patriarhală, curățenia morală neîntinate de nebuna civilizație a unui oraș tot mai ostil, tot mai neprimitor în forfota lui. “Calc în tăcere; e încă liniște. Calc sfios, ca să aud mai bine lătratul câinilor…” scrie autoarea asemuind aceasta cu un ritual de purificare, o adevărată călătorie spre Emausul din noi, spre altarul singurătății unde omul se simte cu adevărat liber și dezihibat, unde își poate trăi cu adevărat viața, așa, ca la facerea lumii. De fapt, întreagă această carte, Eu și umbra mea, un adevărat roman-jurnal, este o pledoarie pentru regăsirea de sine, pentru reidentificarea omului, ca ființă gânditoare și nu ca un animal robotizat în acest secol mai mult decât nebun, pentru reintegrarea omului în viața primară, acolo unde se află doar cu umbra lui, așa cum ne și sugerează titlul propus. Apelând la niște mici și nevinovate tertipuri, autoarea își expune propriile păreri despre lume, despre croiala acestei lumi, despre lumea politică și cea socială, despre bun-simț, prin terțe persoane care astfel, cu sau fără voie, devin personaje, care deși par reale, multe dintre ele cred că sunt imaginare, fiind inventate pentru ca autoarea să poată să dialogheze în acest monolog din fața oglinzii. Ea și-a asu-mat drept alter ego chiar umbra sa, dând astfel în vileag faptul că monologul și-l transformă în dialog.
De remarcat, în mod special, căldura sentimentelor pe care autoarea le transmite cititorului prin această lavă de vulcan interior. Ca și Calistrat Hogaș, Maria-Elena Cușnir se include în această natură ocrotitoare, știind că este parte integrantă din lumea mirifică pe care o admiră, mai ales când se simte ocrotită de pădurea de la Vârful Dealului, “în mijlocul naturii unde fac cunoștință cu copacii, cu frunzele, cu pâlcurile de flori mereu altele după anotimp”. Partea a doua a acestui roman-jurnal cuprinde un consistent grupaj de versuri, discret numit “Depărtările visului”, grupaj care poartă drept motto următoarele cuvinte: “De la voi am învățat că nu poți prețui lumina fără plânsul întunericului. De la voi știu că durerea sădește picăturile strălucitoare ale dimineților de toamnă. Iubirea voastră râde din cer. Ea m-a învățat să privesc adânc în jurul meu și astfel mi-am recăpătat speranța surâzând tăcerilor. În fața mormintelor am aflat că iubirea există. Astăzi toate frunzele îmi par fragede și au culoarea ochilor voștri”. Am citat această dedicație – motto, pentru a arăta armonia dintre prima parte a cărții și grupajul de poeme. Această lecție de viață pe care ne-o prezintă autoarea în Dedicația care însoțește poemele poate constitui chiar piramida existențială a unei vieți de luptă, de meditație și de împliniri, a celeia care urma să devină poeta Maria-Elena Cușnir, cea care știe să surprindă atât de bine acele “Zboruri astrale între semințele somnului” când “Lumina necunoscută a acelei nebănuite clipe/ Se prăvălește peste cripta umbrelor/ Zăvorâte cu funie neagră.” “Comprimând timpul, acest jurnal de suflet, irizat liric, propune o recapitulare nostalgică. Și conchide: Atât de departe e totul”. Ascultând cântecul curgerii, poeta vrea să comunice și ne împărtășește bucuria simplă de a trăi într-o lume înstrăinată. Vrea să afle sensul vieții sperând să alunge răul scriind: “Poate cântecul meu va risipi întunericul”. Altfel spus, cinstește viața ca dar, chiar dacă – pentru mulți – ea rămâne o pradă… conchide, cu mult miez și cu multă înțelegere, Adrian Dinu Rachieru în prefața semnată la această carte. “Șansa de a atinge fericirea e un hazard. Dacă nu ne aruncăm în vârtejul vieții, dacă nu acceptăm realitatea aspră cu înțelepciune, atunci fiecare dintre noi se va nărui, ne vor bântui spaimele și nu vom ajunge la esența adevăratei vieți. Spiritul e nesu-pus eului, fără îndoieli viața i se pare stupidă” spune autoarea cu multă înțelepciune continuând cu o remarcă: Reconcilierea cu propriul eu am găsit-o în zilnicele mele hoinăreli pe aleile ascunse sau bulevardele Sucevei, dar mai ales de la Vârful Dealului, de lângă Cacica, de unde obcinele Bucovinei se dezvăluie în tot farmecul lor”. Cu această nouă carte, Eu și umbra mea, poeta Maria –Elena Cușnir conturează un univers liric puternic, dominat de melancolie, un univers prin care trimite către cititor un lirism bine temperat dar profund și autentic. Vocea sa lirică devine tot mai personală și lesne de recunoscut și de citit.
EMILIAN MARCU
Comentarii