Floare albastră, Veronica

În seria cărților bijuterii, pe care parcă ți-e teamă să le atingi, scriitoarea Doina Cernica ne-a mai dăruit încă una.

 

Floare albastră, Veronica/La fleur bleue, Véronique, Ilustrații Dany-Madlen Zărnescu, versiunea în limba franceză Muguraș Constantinescu (Editura Mușatinii, Suceava, 2012) este nu numai o poveste, cum s-ar crede la prima vedere, ci un adevărat poem de diafană iubire. Autoarea își alege drept eroi ai poveștii o floare albastră dintr-o pajiște de vis și un vrăbioi care trecea fiecare iarnă grea cu dorința de a mai ajunge în vară, încă o dată, în poiana unde e prințesa visurilor sale, floarea albastră. Ca și în alte pagini din cărțile sale (Fetița și Vulpea Argintie, Fetița și Porumbelul), scriitoarea transferă dintr-un preaplin al inimii cele mai alese calități, pe care ar dori să le aibă oamenii, ființelor necuvântătoare – vietăți și flori: generozitatea, iubirea necondiționată, jertfelnicia, prietenia la cele mai înalte trăiri, statornicia, visarea, ca formă a evadării din cotidian, aspirația spre înălțimea cugetării. Când revine, an după an, Chip, vrăbioiul, o găsește pe Floarea albastră, Veronica, tot mai tânără, mai frumoasă, mai hotărâtă să se jertfească pentru bucuria celor din jur: ocrotește albinuțele rătăcite îmbătate de dulceața nectarului, cheamă cu șăgălnicie ,,norul alb și pufos, tolănit pe coroana copacului” să aducă ploaia în poiana unde printre frunzele verzi se zăreau și firișoare pârlite de arșiță, îl călăuzește pe Chip să coboare în poiană ca împreună, cu bătăi de aripi și legănare de brațe-flori, să împrăștie grindina ce sta să se năpustească. Este atâta armonie, muzicalitate în alăturarea cuvintelor, inspirat alese, încât citind parcă și auzim, și vedem dezlănțuirea stihiilor: ,,Chip începu să se rotească bătând din aripi deasupra pajiștii în același ritm cu cercul mișcător al brațelor Veronicăi. Tot mai repede, și mai repede, atât de repede încât la un moment dat păreau fulgere albastre și brune, un cer rotitor peste flori și peste ierburi”. Din jertfelnicia faptei, la sfârșit în poiană erau ninse pene de pe aripi, eroul a devenit altul decât pasărea fragilă: ,,Pe neașteptate, Chip simți că nu se mai teme, că nu se mai simte mic și neînsemnat, că aripile i se fac tot mai mari, mai puternice și că aerul prinde a se încinge în jur. Era atâta încredere și bucurie în mișcarea lor, aripi și brațe la fel, în care nu mai deslușeai care este pasăre și care floare, încât perdeaua de gheață a grindinei se opri pe loc nedumerită”. Jertfa și iubirea au învins, iar încrederea și bucuria, ca temă a narațiunii impregnată de lirism, se transmit discret și cititorului. Finalul este încărcat de gravitate și cucerește prin aceeași luminozitate izvorâtă din aspirația spre depășirea condiției de personaje obișnuite. Parcă în numele autorului, fiică a mamei Veronica, Chip murmură abia auzit: ,,Te găsesc întotdeauna cu brațele înălțate de grija pentru ceilalți. Pentru pajiște, pentru micuțele flori și albine. Pentru mine… (viață socială, copii, nepoți, n.n.) Dar pentru tine, pentru tine, Veronica, ce îți dorești? Nu aș vrea să ne despărțim pe vecie fără să aflu asta.” Se pare că aceasta este întrebarea-cheie a poveștii, pentru că răspunsul este expresia aspirației spre autodepășire, zborul către înalt: ,,Aș vrea să fiu și eu o dată cum mi se spune. Zburătoare! Să am aripi ca tine. Să mă înalț dincolo de brațele mele.” Și din nou, din același optimism pe care îl răspândesc cărțile scriitoarei Doina Cernica, eroina aude glasul prietenului, glas care îi dă putere: ,,Dacă îți dorești cu adevărat, e foarte simplu!” Cuprinzând ușor o aripă și gâtul prietenului zburător, s-au ridicat din pajiște ascultând clinchetul dulce al petalelor și au rămas împreună, ,,o steluță mică, și albă și albăstruie, cea dintâi a cerului cuprins de înserare”. Orice cititor iubitor de poezie observă cu ușurință strălucirea epitetelor, echilibrat folosite, armonia interioară a frazelor, adevărate versuri albe, inefabilul atmosferei pe care doar poezia îl poate sugera. Textul se vrea o poveste, deci o scriere epică, dar de la un capăt la altul este străbătut de un fior liric, de o mare încărcătură emoțională izvorâtă din culori, sunete armonioase, declarații șăgalnice de iubire. Scriitoarea Doina Cernica și-ar găsi, dacă ar vrea, locul între cei mai calzi și expresivi poeți ai zilelor noastre. Eroii săi se bucură de viață, depășindu-și chinuitor și totodată feeric conștiința efemerului. Duetul așteptare-împlinire (zborul spre înalt) este cuceritor prin candoarea mărturisirii. Înserarea e clipa când mama Veronica a simțit că se apropie timpul trecerii într-o altă lume, lăsând aici, pe pământ, un buchet de steluțe-flori: Doina, care a scris povestea, Dany, care a ilustrat-o, Muguraș, care a tradus-o, pentru a ajunge și la sufletele copiilor din depărtări. Prin urmași, mama și-a depășit condiția efemerului. MONAHIA ELENA SIMIONOVICI