Ctitorii Muzeului Ciprian Porumbescu (I)

În cele două articole despre Muzeul “Porumbescu”, publicate în volumul “Omagiu lui Ciprian Porumbescu”, de către Complexul Muzeal Bucovina, Suceava, 2003, semnate de Nicolae Cârlan (primul) și Petru Rusșindilar (al doilea), lipsește însăși acea persoană esențială – donatoarea arhivei și a obiectelor care vor constitui fondul concret al muzeului, Maria Rațiu-Porumbescu1. Fără aportul ei, nimic sau prea puțin s-ar fi putut realiza. Căci inimosul și harnicul Leca Morariu n-ar fi avut ce expune în muzeul, ce-l visa la data de 9 II 1915, când scria Mărioarei Rațiu-Porumbescu, la Câmpina: “Respectuoase salutări de lângă violoncelul lui Ciprian. Ne gândim la un muzeu C. Porumbescu.”

 

După moartea părintelui Iraclie Porumbescu2, Mărioara a moștenit întreaga arhivă: compoziții publicate, manuscrise, scrisori, jurnalele personale și tot ce a rămas din scrierile lui Iraclie, publicate sau în manuscris, acte, fotografii, obiecte personale, precum și vioara și pianul lui Ciprian, ca cele mai de preț și mai dragi lucruri încărcate de amintiri duioase. Dacă Mărioara Rațiu-Porumbescu, așa cum îi plăcea ei să semneze orice scrisoare cât timp a avut de trăit, adică până la 72 de ani, ar fi fost o femeie oarecare cu plăceri și preocupări comune, toată această “avere spirituală” putea să se fărâmițeze sau să se piardă. Dar ea a fost înzestrată de natură cu un suflet ales, însușirile ei sufletești erau nobile în cel mai pur înțeles al cuvântului. Entuziastă și tenace, a păstrat totul cu sfințenie, publicând chiar compoziții3, cu modestele-i mijloace materiale – căci soțul ei, Liviu Rațiu era doar funcționar la căile ferate. La Câmpina, unde se va stabili familia Rațiu după multă peregrinare prin gările Dolhasca, Pașcani, Târgu Frumos, Roman, Buzău, vor ajunge majoritatea scrisorilor lui Leca Morariu și ale părintelui Constantin Morariu. Prietenia dintre cele două familii, Porumbescu și Morariu, era veche. Constantin fiind cel mai devotat prieten al lui Ciprian Porumbescu din timpul studenției la teologie, a cunoscut și el rigorile temniței austriece alături de Ciprian Porumbescu și ceilalți membri ai conducerii societății studențești “Arboroasa”. După moartea compozitorului4, Constantin Morariu se apropie sufletește de părintele Iraclie, scrie broșuri comemorative pentru C. Porumbescu la 25 de ani și la 50 de ani, participă la toate slujbele de pomenire ale lui Ciprian și, mai presus de toate, devine prietenul de corespondență al îndureratului părinte Iraclie. Singurul căruia Iraclie i se destăinuie cu acea sinceritate care nu cunoaște opreliștile autocenzurării. Scrisorile lui Iraclie Porumbescu către C. Morariu sunt documente de epocă în ce privește, mai ales, critica moravurilor tagmei din care făceau ambii parte.5 Relația de caldă prietenie dintre cele două familii se continuă, căci Mărioara este o împătimită scriitoare de epistole mai ales către “frații bucovineni”. Posedăm doar scrisorile sosite la Câmpina – 57 de scrisori ale Mărioarei Rațiu-Porumbescu către Constantin, Alexandru (Leca)6 și Victor Morariu și 33 primite de ea din îndepărtata Bucovină. Aș adăuga aici că nimic nu s-ar fi făcut dacă nu era iubire. Ciprian a fost înconjurat de iubire pentru că el iradia iubire. Să amintim această superbă scrisoare a lui Constantin Morariu către Iraclie Porumbescu. În ea stă înscrisă acea iubire puternică ce se continua și după moartea lui Ciprian. Iată una din scrisorile părintelui Costachi, mult grăitoare despre iubire. (Iraclie îi trimisese bagheta de dirijor a lui Ciprian, cu rugămintea să o predea la “Academia ortodoxă” , ceea ce s-a și întâmplat). “Lucru curios! În dimineața în care am primit plicul cu tactuariul (bagheta), băietul meu cel mare, Victor, din clasa a treia gimnazială, sare din somn drept în picioare și-mi zice: Tătucă, ce-am visat! Așiși ia amu a venit Ciprian Porumbescu la noi în casă. L-am văzut cu ochii mei și l-am auzit cum ne-a chemat pe toți: haideți după mine! Drept e că eu multe le-am istorisit băieților mei despre scumpul Ciprian… Le-am istorisit cum la o petrecere la Ceahor de ziua patronului meu și a logodnicei mele, iubitul nostru a robit cu violina sa întreaga societate, a robit-o în adevăratul sens al cuvântului, căci nu pot uita cum părintele Artemi7, lelița Iulția, Ilenuța Grigorovici din Bosanci, fosta soție a amicului meu Pridie îl admirau pe Ciprian ca pe un semizeu și cum se învârteau pe lângă el ca sateliții îmrejurul unui soare… I-am auzit pe cei care au participat la petrecerea de la Ceahor, după două săptămâni cântând un vals pe care-l executase Ciprian, cu cuvintele: Ciprian, Ciprian Po…rumbescu, Po…rumbescu! Explicarea! Cui i-ar mai trebui aici explicare? L-am auzit pe artistul Micher din București. Violina lui m-a lăsat rece. I-am auzit pe atâția alți artiști de violină aici în Cernăuți. De ce numai Ciprian îmi umplea cu armoniile lui pieptul de suspine, îmi producea lacrimi în ochi și mă robea într-atâta, încât adesea îmi venea, așa plângând, să-l cuprind de grumazi și să-l sărut pân mi-a țâșni sângele din buze.” Cuvintele copilului de atunci, Victor Morariu, rostite în visul lui – “haideți după mine!”- au fost prezicătoare, căci frații Morariu, dar mai ales Alexandru, au răspuns acelei chemări. La toate acestea, trebuie să adăugăm un element esențial, dragostea pentru muzica lui Ciprian Porumbescu. Muzica lui simplă, melodioasă, cu accente folclorice și patriotice era ecoul năzuințelor noastre naționale, mai ales pentru românii fărâmițați de granițe. Altfel era receptată muzica lui Porumbescu în Bucovina, Transilvania și Banat decât în Țara liberă. Piesele lui pentru pian erau cântate de doamnele și domnișoarele românce la diverse ocazii. Părintele Iraclie scrie în 15 martie 1890 într-o epistolă interesantă unor doi tinei care îi ceruseră o fotografie a compozitorului pentru a fi publicată și răspândită: “Știu din corespondențe multiple și de la copila mea când a fost prin Transilvania, că aproape în toată casa superioară de pe acolo, se află compozițiuni ale bietului Ciprian și că ele se execută cu o deosebită predilecțiune de frații și surorile noastre. Până și nepoata cardinalului Hainald din Cluj a surprins pe copila mea cu “Înger de pază”, poezie de Eminescu, muzică de Ciprian, cântându-i la pian acea arie melodică.” Apoi adaugă: “Peste 50 de reuniuni, în parte coruri plugărești, școlare și bisericești au cerut de la mine lucrări corale, religioase și profane și instrumentale ale lui Ciprian.” Prietenia Mărioarei Rațiu-Porumbescu pentru Alexandru-Leca Morariu este starea de spirit esențială, hotărâtoare, la crearea Muzeului Porumbescu, dotarea lui. Înclin să cred că ea a început în data de 7 iunie 1908. Împlinindu-se 25 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ciprian Porumbescu, la Stupca s-a oficiat un parastas, adevărată sărbătoare comemorativă, cu sobor de preoți, cu reprezentații ale societăților “Armonia”, “Școala română”, “Junimea”, “Academia ortodoxă”, “Dacia” și “Bucovina”, cu mulțime de popor și învățători din împrejurimi. Corul “Reuniunii C. Porumbescu” din Suceava a dat răspunsurile. La această sărbătoare au fost prezenți, venind de la Câmpina, Mărioara și Liviu Rațiu, iar între preoții care au slujit se afla și Constantin Morariu, care a sosit însoțit de fii săi, Victor, Alxandru și Aurel. În publicația “Voința poporului”, din 14 iunie 1908, apare un minunat articol semnat de Liviu Marian, cu titlul “Serbarea de la Stupca”. Exemplarul ce ni s-a păstrat poartă o notă scrisă de mâna lui Leca, completând informațiile. Din adânc simțita evocare desprind minusculul portret al Mărioarei. În clipa în care la mormânt s-a intonat “Tricolorul”, “ochii blânzi și senini ai iubitei sale surori, singurul vlăstar al unei mari familii… se îneacă de lacrimi, iar suspinele înăbușite îi zguduie tot trupul”. Cred că atunci deja a intuit Mărioara în persoana lui Alexandru, student la facultatea de litere din Cernăuți, pe ilustrul cercetător și susținător al muzicii lui Ciprian. Tânărul înalt și blond, cu zâmbet candid dezvăluind puritate sufletească, inteligent și plin de energie, i-a apărut Mărioarei “alesul” pentru viitoarele înfăptuiri. Vor fi vorbit atunci deja despre un eventual muzeu? NINA CIONCA 1 născută la Șipotele Sucevei în 1860, decedată la Cluj în 1932. 2 Iraclie Porumbescu a decedat în Frătăuțiul Nou, la 13 februarie 1896. Este primul prozator autentic al Bucovinei. A publicat în revistele Albina românească, Bucovina, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Gazeta Transilvaniei, Românul, Fântâna Blanduziei. Precursor al reportajului prin “Dezmormântarea Domnilor Moldovei”. Povestirile lui, publicate de Leonida Bodnărescu în 1898 cu titlul “Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, vol. 1, apoi “Amintiri”, ediție îngrijită de I. Ștefan, ed. Gorjan, București și în 1978, la Ed. Dacia Cluj, cu același titlu, cu o prefață de Nicolae Oprea. 3 Compoziții publicate de Mărioara Porumbescu: Balada, ed. Doina, București, Nocturna “Bertha” (Tempi passati), ed. Doina, “O, zi frumoas, ai sosit”, ed. Doina, Potpourri din opereta Crai Nou, ed. Doina, Ouvertura la opereta Crai Nou, Editura Familiei, “O seară la stână“, ed. Doina, București, Basme Iașiane, Ed. Familiei 1897, “A căzut o rază lină“, Ed. Familiei 1897, “Fluturaș de noapte”, Ed. Familiei 1897, Hora Prahovei, 1897, Frunză verde mărgărint, Fata Popii, Tupiluș prin năgăruș, Ed. Familiei, Basme iașiene, Ed. Familiei. 4 6 iunie 1883. 5 Nina Cionca, Scrisorile lui Iraclie Porumbescu, ed. “Ars docendi”, București, 1999. 6 Leca Morariu, 1888-1963. Distinsul profesor de literatură modernă și folclor din Cernăuți, autor al celei mai exhaustive Monografii a lui Ciprian Porumbescu, din care s-a publicat un volum, prescurtat, la ed. Muzicală București, în 1986. 7 Artemie Berariu, preot la Ceahor, profesor la Institutul teologic Cernăuți, redactor la ziarul “Candela”.