COLECȚIONARUL DE RĂNI

Ultimul volum de versuri al scriitorului Matei Vișniec poartă un titlu de-a dreptul surprinzător: La masă cu Marx (Editura Cartea Românească, 2011). Titlul surprinde mai ales că e vorba despre texte poetice. De altfel, nu este pentru prima oară când autorul apelează la titluri șocante. Piesa de teatru Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal e un asemenea exemplu. Va mai fi vorba ceva mai încolo despre ea, dar deocamdată să revenim la … masă, unde singura voce rostitoare de cuvinte e aceea atribuită eului liric preocupat să restituie Logosului capacitatea de a acționa asupra realului.
 

Trei par a fi trăirile, transformate în adevărate obsesii, cărora le dă expresie poetul în mod deosebit: căutarea obstinată a coerenței sinelui pentru refacerea unității propriei ființe scindate; armonizarea raporturilor eu-lui liric apt de regenerare cu lumea exterioară și, odată cu aceasta, reconcilierea cu istoria; și nu în ultimul rând, căci e o condiție a împlinirii primelor două aspirații, găsirea cuvântului „ce exprimă adevărul“ – așa cum l-a definit Eminescu. Și-apoi se știe că autorul trăiește și în țara lui Mallarmé și Valéry, ca să numim doar doi redutabili teoreticieni ai Verbului. Metafora „colecționarul de răni“ mi se pare a fi revelatoare pentru toate cele trei straturi tematice și motivice ale recentului volum. Apelând la adresarea directă către cititor / ascultător, autorul definește într-o semnificativă artă poetică toate cele trei tipuri de relații (pe care le-am numit anterior „trăiri“ și „aspirații“): „Cine să fiu altcineva decât colecționarul de răni da, domnilor, am venit aici ca să cumpăr /câteva dintre rănile dumneavoastră ascunse (…)iată ce mă interesează /prima picătură de sânge interioară /primele cuvinte pe care le-ați pronunțat /și care nu s-au mai vindecat niciodată“ (Tot ce v-a dezamăgit la naștere) Acel „altcineva“ asupra căruia ni se atrage atenția mai întâi avusese cu o vreme în urmă (de pildă în poemele din Orașul cu un singur locuitor) o identitate parcă mereu schimbătoare: în orașul traversat de „Bulevardul Euforiei“ își făcea rondul prin piața pustie, era funcționar la fabrica de jucării, devenea vierme în mărul galben, chiar în acela pe care îl ținea în mână Socrate, sau era calul din visul pe care și l-ar fi dorit fără sfârșit, deși în egală măsură, îl înspăimânta și blestemul de a rămâne de-a pururi în lumea cabalinelor. În „orașul cu un singur locuitor“ îl are bun prieten sau e pe cale de-a ajunge totuna cu credinciosul „animal blând cu ochii liniștitori“ – „kîinele Leukodemos“, tot aici așteaptă – așteptare îndelungată – și nu știe ce gândește Socrate despre toate acestea, în timp ce-și trăiește filosoful însuși inadecvarea și însingurarea. Doar noaptea, ca un cosmic peregrin clandestin, mai traversează universul „senin și zâmbitor“. În spațiul care în întregul lui s-ar putea numi Euforia (și la fel de bine Utopia) a nu ști este starea dominantă: „nu știu unde mi se naște absența /nu știu ce să mai întreb și unde /să mă opresc.“ (Mărturisiri spontane. A două apariție a lui Socrate) În general, poezia pe care a cultivat-o Matei Vișniec înaintea plecării definitive din țară are un vădit aer aluziv și oracular; aceasta mi se pare a fi una din particularitățile postmodernismului pe care îl întâlnim în versurile sale, ca și în cazul altor colegi de generație optzecistă. Am zis „postmodernism“, deși nu e vorba despre o adeziune explicită la această orientare și nici de acordul unanim al criticii în această privință. Dacă pentru Nicolae Manolescu poezia Descrierea poemului din volumul Orașul cu un singur locuitor a fostului lunedist este o dovadă a apartenenței la postmodernitate (Nicolae Manolescu, Despre poezie, Aula, 2002), pentru criticul Mircea A. Diaconu realitatea pare a fi alta, odată ce nu-l include pe poet în studiul/antologia Poezia postmodernă (Aula, 2002). Nu mi se pare clarificatoare nici încadrarea aceluiași de către Al. Mușina în Antologia generației ’80 (edițiile 1993 și 2002) la „poezia nevrozei“, alături de Cristian Popescu, Viorel Padina și Călin Vlasie. Cred că opera lui Matei Vișniec trebuie considerată unitar. De altfel, mărturisindu-și pătimașa iubire pentru poezie, asupra ideii de unitate a creației sale atrage atenția însuși autorul: „Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele…“ (manșeta a doua la volumul La masă cu Marx). Observația e valabilă și pentru ceea ce privește relația osmotică poezie-proză, după cum se va vedea ceva mai încolo. Mai ales în unele poezii și piese de teatru asistăm adeseori la un carnaval grotesc în atingere cu suprarealismul, oniricul și absurdul, fără absolutizarea niciuneia din aceste direcții. În ultimul volum de versuri contingențele cu realitatea concretă sunt mai evidente, evitându-se totuși și de această dată mimetismul de tip realist, ori butaforic, prozaic și bufon ca la alți postmoderniști. Poezia cotidianului și poezia metafizicului își dau într-un fel aparte mâna sub o zare de ambiguitate și provocare continuă. În esență, scriitorul își propune să rămână un observator lucid al lumii, o ființă fundamental interogativă căreia îi sunt străine răspunsurile comode și moralizatoare. Acesta e și sfatul pe care i-l dă, în piesa Mașinăria Cehov, marele scriitor rus în ipostaza de personaj printre personajele propriei sale drame – Livada cu vișini – unui aspirant la gloria literară: „Dacă vreți să deveniți scriitor în sensul profund al termenului, păstrați-vă cu orice preț independența. Datoria dumneavoastră este de a pune întrebări, nu de a răspunde la ele. Evitați, în opera dumneavoastră, predicile deghizate. Nu încercați să transmiteți un mesaj.“ În vorbele scriitorului-personaj putem identifica însăși opțiunea scriitorului român. Interogația, ezitarea, nedumerirea, așteptarea, amânarea, setea de comunicare, nevoia de certitudine sunt stările esențiale pe care le trăiește poetul. În prima poezie din volumul recent, se conturează motivul dramei personale – trăite și amenințate de neînțelegere: „drama pe care am trăit-o eu însă/va rămâne mută/secretul pe care am vrut să vi-l transmit cu acest poem/va fi o veșnică ridicare din umeri“ E aceasta drama omului care-și trăiește viața ca pe un rol ce-i este dat să-l interpreteze în teatrul lumii: „s-a dovedit, cineva ne-a învățat pe de rost /ne-a observat în toate împrejurările / ne-a pus în situații imposibile ca să vadă cum funcționează /lașitate, durerea, frica /am fost, de fapt, noi, oamenii, /tot atâtea repetiții generale.“ E aceasta drama celui/celor care au cunoscut terifianta experiență a alienării în anii totalitarismului roșu. Referirea la această aberație a istoriei e realizată de un martor care a trăit pe viu experimentul având până și motive să nu-i fi opus rezistență: „nu e ușor să fii cel mai tânăr când începe o revoluție /te trimite Lenin după sare /n-ai încotro, alergi până la orizont după sare.“ (La masă cu Marx, 2) Momentul adevărului survine târziu, uneori prea târziu: „Nu, nu trebuia să stau la masă cu Marx /acum îmi este foarte /clar /rău am făcut că am stat la masă cu Marx“, deși întotdeauna motivele pentru cedare ar putea fi invocate ca într-un fel de altă „moarte a căprioarei“: „nu trebuia să le urez primul poftă bună, dar mi-a fost foame“. Mai greu e că există riscul ca utopia să se repete aberant: „iar deasupra farfuriei în care n-a mai rămas nimic /plutește acum o melodie /un cântec de dragoste frumos și tulburător /pentru că Stalin, când se simte bine /cântă și după moarte.“ (4) O speranță există și, în mod paradoxal, chiar unul dintre întemeietorii înroșitei utopii a numit-o când aprecia că „omenirea se desparte de trecut râzând“. În felul lui o spune și poetul: „Să pufnești în râs nu alta /să te tăvălești pe jos de râs, nu alta/când spune filosoful ce a înțeles el din lume /din misterul universal /să râzi și să vomiți în același timp, nu alta /să-l scuipi în față /să scuipi pe cuvintele lui, nu alta.“ (Ca și cum s-ar fi înecat) Oare nu cumva scriitorul/personajul Yuri Petrovski, din Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, atunci când exersează cu pacienții spitalului de psihiatrie rostirea cuvântului „utopie“ rostește deja la acest prim contact cu cei asupra cărora trebuie să acționeze adevărul deplin despre ce va povesti în continuare? Se pare că, dintre personajele piesei, Stepan Rozanov, directorul adjunct al stabilimentului, caracterizează foarte corect ceea ce realizează trimisului Uniunii scriitorilor sovietici: „Eu nu am citit niciodată povestiri mai reacționare, mai antirevoluționare și mai subversive decât ale dumneavoastră.“ Yuri Petrovski le povestise pe scurt pacienților de fapt despre utopia efortului de „a ieși din căcat“ pe calea propusă de ideologii acestei cauze pierdute. Și cei aflați „la masă cu Marx“ se află mai degrabă „în căcat“ decât la un ospăț, fie el și pe sfârșite sau, cine știe, doar o simplă iluzie. La astfel de „masă“ până și prea multul ofertei e o cauză a răului. („De o vreme ea mă hrănește numai cu mere.“) O constantă în poezia lui Matei Vișniec – și lucrul acesta este cât se poate de evident în ultimul volum de versuri – o constituie fascinația cuvântului. Marii poeți au fost întotdeauna creatori de mituri, întâiul dintre ele fiind acela al graiului, căci totul aici se întemeiază pe cuvinte. Lumea non-creată de Matei Vișniec lasă să se întrevadă amprentele unor experiențe anterioare (orașul „care s-a subțiat între timp“, trenul „Trecând prin mijlocul orașului“). Această lume nouă nu poate exista fără a păstra legătura cu cea dispărută, devenită memorie – „mortul din tine“ – pentru care există o unică putință de salvare: „mortul din tine este memoria ta /singurul mod de a-l mai păstra în viață/este să-i spui povești“ (Singurul mod de a-l mai păstra în viață) Moartea păstrează dintre atributele vieții capacitatea de a se salva prin cuvinte, chiar dacă vor fi rostite într-o limbă „străină“: „moartea inventează cuvinte noi /ca să-și ascundă urmele“ Numai așa devine posibil un dialog de proporții cosmice:„înseamnă că viețile noastre sunt niște comete /ne vom mai întâlni cu siguranță unii cu alții /totul e să avem răbdare.“ (Dacă toate au un început) În ceea ce privește meditația privitoare la rostul cuvintelor, e de remarcat prezența unor aspecte asemănătoare, mergând până la structura lexico-gramaticală a enunțurilor, în două lucrări din ultima vreme aparținând autorului în discuție. Se înțelege că una e volumul de poezie la care m-am referit, iar cealaltă e ceva între roman și poem în proză – Scrisori de dragoste către o prințesă chineză. Capitolul al V-lea al textului în proză începe cu o adresare directă a curiosului personaj îndrăgostit către Doamna inimii sale: „Doamnă, cuvintele sunt o moștenire care mă exasperează. De fiecare dată când vreau să spun ceea ce simt pentru dumneavoastră, în raport cu dumneavoastră sau după întâlnirile noastre nu găsesc cuvintele potrivite.“ Pasaje întregi din „roman“ sunt redate în partea a doua a cărții La masă cu Marx sub formă de poezii de obicei prin apelare la dispunerea tipografică adecvată a enunțurilor. Și în „roman“, și aici cuvintele în mod deosebit preocupante pentru scriitor sunt redate cu italice. Între acestea: om, aur, dragoste, mirare, moarte, somn, imposibil, inutil, nimic, floare, patrie, viitor, acum și altele, în bună parte majoritatea fiind chiar motivele poetice din textele ce alcătuiesc volumul (chiar atunci când nu au fost numite direct). La modul arghezian sunt preferate și cuvintele cu o corporalitate aparent inestetică (de remarcat că într-adevăr corporalitatea e atribuită chiar cuvintelor și nu realităților desemnate de acestea): „Îmi plac cuvintele mari, cărnoase, rubensiene /cuvintele cu fundul mare.“ (Cuvinte rubensiene) Când atitudinea față de vreun cuvânt nu e mărturisită în mod direct, e suficientă caracterizarea elocventă: „târfe /târfe au devenit cuvintele (…) Cuvântul «patrie » se culcă / Absolut cu toată lumea /Cuvântul «viitor » ne sărută pe toți pe gură /De dimineață până seara /Dar cea mai insuportabilă târfă/E cuvântul «moarte».“ (Absolut cu toată lumea) Poet (și nu numai) cu o temeinică pregătire filosofică, Matei Vișniec gândește și simte profund dar nu-și traduce gândirea și simțirea în versuri cu înțelesuri la îndemână, ci ne face părtași la o dramă existențială apelând la imagini imprevizibile, multe ținând „de gesturi lente cu revelații decisive“, altele șocante sau de-a dreptul grotești (în primele patru texte din ciclul care dă titlul volumului La masă cu Marx). În ambele situații, sentimentalismul îi repugnă: „Ce poeme siropoase am putut scrie până azi /doamne, mi-e rușine de mine /dulcețuri, delicatese, /prăvălii de dulciuri, cofetării /au fost poemele mele.“ (Zahăr pudră au fost semnele mele de punctuație) Pe această relație cinstită cu cititorul, depășită fiind etapa precauțiilor și aluziilor ademenitoare, se va putea întemeia încrederea: „Până la urmă vom comunica unii cu alții /veți vedea.“ (Am fost sincer) La ora dialogului posibil, fiecare va veni cu rănile lui, iar poetul – „colecționarul de răni“ – cu ale tuturor. GEORGE BODEA

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: