Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu

De fapt, Theodor Codreanu propune în volumul ce face obiectul atenției de față o privire nepărtinitoare asupra ,,celor din urmă șase ani ai lui Eminescu”, așa cum precizează însuși autorul în prefața cărții – ,,Eminescu în captivitatea «nebuniei»”, Editura Universul, Chișinău, 2011 -, vizând în fapt ,,psihologia referențialului”, adică al acestuia.

 

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o încercare de descifrare a ,,nebuniei lui Eminescu”, activitatea sa de ziarist fiind asociată cu mizeria și vulgaritatea bolii de care suferea. Tocmai de aceea Theodor Codreanu consideră că anii sacrificiului marelui poet dezvăluie în esență ,,tragismul destinului eminescian”. Așa se explică întâmplările petrecute la 28 iunie 1883, dată reper în existența mentală, și nu numai, a lui Eminescu, și de ce după aceea au fost raportate exclusiv la suferința sa. Nu întâmplător Theodor Codreanu dezice considerațiile despre Eminescu, susținute de Ilina Gregori, de pildă, care propune a se recunoaște în genialul poet ,,un mare bolnav”, teză din care se subînțelege unde se vrea a ajunge: la absolutizarea nefericirii. Trebuie înțeles că există o criză a diferenței dintre realitate și fantezie, pe care o trăiește Eminescu, și care are în centru eterna reîntoarcere spre faptul real. Timp de șase ani, Eminescu a plutit pe o corabie nefastă, constată comentatorul, pentru că internarea sa în oficiul dr. Alexandru Șuțu și tratamentul cu mercur aplicat de acesta n-aveau cum decât să-i fie defavorabile. Altfel spus, se poate accepta preconizarea unei ,,morți intelectuale” a poetului (expresie ce nu ne aparține), ceea ce înseamnă că opinia publică, potrivit adnotării date de autorul volumului ,,Asasinarea lui Eminescu”, a fost intoxicată cu imaginea unui Eminescu devenit caz periculos din punct de vedere social. Nu trebuie să mire deloc constatarea lui Theodor Codreanu, potrivit căreia ,,încă de prin 1880” Eminescu observă, deci simte, că are în preajmă ,,amici reci” și dușmănoși, ceea ce explică în esență refuzul său de a-i accepta. Așa se poate deduce de ce îmbolnăvirea poetului a determinat chiar ieșirea sa ,,din viața publică”. Oricum, Titu Maiorescu trebuie considerat principalul diriguitor al internării lui Eminescu în sanatoriul lui Șuțu. De aici și concluzia că ar fi ,,o naivitate” să se creadă că el nu știa ce tratament avea să i se aplice. Intervine (în cazul la care ne referim) acceptarea opiniilor lui Ion Nica, unul din comentatorii suferințelor lui Eminescu – ,,Eminescu. Structura somato-psihică” -, potrivit cărora poetul n-ar fi suferit nici de epilepsie psihică, nici de schizofrenie etc., ,,ci de o psihoză maniaco-depresivă, cu aspect mixt, pe fond de surmenaj” îndelungat și în condiții determinate de o fatală intoxicație cu mercur. A nu se pierde din vedere următoarea opinie a lui Theodor Codreanu: ,,Acum nu mai încape nicio îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Trebuie adăugată și părerea potrivit căreia dr. Șuțu n-ar fi cunoscut efectele intoxicației cu mercur, ceea ce, în definitiv, nu reprezintă o scuză. (Vezi și ,,Conjurația anti-Eminescu” de Călin L. Cernăianu, unde se fac nu puține referiri pe care Th. Codreanu nu le pierde din vedere.) Și totuși rămâne mereu o întrebare esențială: de ce a înnebunit Eminescu, interogație vizată și de Theodor Codreanu, numai că răspunsurile devin într-adevăr diverse și controversate, precum cele referitoare la condițiile precare de existență vizând boala, contractată sau, poate, moștenită (excesele de cafea, alcool sau tutun, adnotate de autor). De altfel, Maiorescu vehiculează oficial cum că maladia poetului ar fi fost ,,o boală ereditară” în familia acestuia. Este de reținut, în acest caz, intervenția (salutară) a lui A. D. Xenopol, care s-a îndoit de acuzațiile ce i se aduceau lui Eminescu. De altfel, gânduri protectoare pentru poet au avut, la vremea lor, A. C. Cuza, iar mai târziu Tudor Vianu și G. Călinescu, primul dintre aceștia susținând că poetul nici n-a fost nebun. Nu e de pierdut din vedere apoi însăși opoziția atitudinilor dintre Eminescu și Maiorescu, protejatul muzelor fiind în definitiv ,,modelul în absolut” de raportare al ființei românești. Așa cum nu poate fi uitată, de asemenea, Emilia Humpel, apropiata liderului Junimii, care a crezut în suferința lui Eminescu, cerându-i lui Maiorescu să-l protejeze; numai că din nefericire aceasta n-a fost luată în seamă. Trebuie adăugate și influențele politice ale vremii, potrivit cărora Eminescu se afla în permanență urmărit de informatorii Casei de Austria. Sugestivă devine în acest sens atitudinea lui Eminescu la manifestarea de la Iași, cu ocazia inaugurării statuii lui Ștefan cel Mare, când acesta va da glas răscolitoarei sale ,,Doine”, piesă edificatoare pentru poziția verticală a autorului și care reflectă indicii privind viziunile sale referitoare la edificarea Europei. Din consemnările lui Theodor Codreanu rezultă clar că poetul acuză, în perioada premergătoare crizei sale, epuizarea nervoasă pricinuită de tensiunea năvalnică a evenimentelor și de activitatea acaparatoare din redacția de la ,,Timpul”. Altfel nici nu s-ar explica retragerea sa la Băile Mitrosews (după cum se știe) pentru a-și potoli starea nervoasă. Și aici e de reținut precizarea adăugată de Th. Codreanu și anume că Eminescu ,,avea conștiința sechestrării sale ilegale”. Oricum, pâra soției lui Slavici, adresată lui Maiorescu, a condus la privarea de libertate a poetului. Ceea ce a urmat se știe. De altfel, nu-i deloc surprinzător faptul că Matei Eminescu a intervenit, decis să-și salveze fratele, ceea ce confirmă opinia cercetătorilor, între care Dimitrie Vatamaniuc, acesta considerând că în asemenea circumstanțe poetul suportă condiția de ,,deținut politic”. Așadar, revenirea lui Maiorescu la sentimente mai bune și încercarea sa de a-l reîntâlni pe Eminescu, după călătoria acestuia la Viena, pun în evidență alterarea relațiilor dintre cei doi. ,,Maiorescu l-a evitat ostentativ”, notează Theodor Codreanu. De altfel, criticul grăbește expedierea poetului spre Iași, de unde și asigurarea clară că în felul acesta Eminescu va fi nevoit să accepte manevrarea sa ,,până la moarte”. Este și concluzia lui Th. Codreanu, care consideră clar că ,,Nimic, însă, nu pare să se compare cu tragedia celor șase ani de agonie eminesciană”. Pentru că în esență avem de-a face cu o tragedie, știut fiind faptul că Eminescu, cu personalitatea sa incomparabilă, genială, dar nefericită, ,,a eșuat ca om și gânditor politic, în slujba neamului său”. Date fiind toate aceste amănunte relevante, asupra cărora ne-am oprit și care constituie de altfel contribuția lui Th. Codreanu în susținerea demonstrației abordate, pentru că fiind prea cunoscute, comentatorul n-a intenționat decât să releve, prin demonstrația sa, zona de excepție a biografiei eminesciene. Tocmai de aceea Theodor Codreanu a reușit o construcție remarcabilă. Ne permitem a reține, în concluzie, aceste considerații ale lui A.C. Cuza, un mare admirator al poetului, care afirmă: ,,Eminescu a fost un om deplin sănătos”, zice Domnia Sa, dar ,,un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist” și deopotrivă ,,un geniu, din cele se nasc la câteva secole unul”. Tocmai de aceea adevărul nici nu poate fi altul.