Matei Vișniec – maestru al „aranjamentelor florale”

Greu de încadrat într-o formulare anume, Matei Vișniec este mereu imprevizibil, trăsătura esențială a stilului său fiind chiar această capacitate de a surprinde prin noutatea problematicii și a expresiei. Cartea recent apărută, Scrisori de dragostea către o prințesă chineză (Humanitas, București, 2011), ne propune, după cum mărturisește scriitorul însuși, „un joc cu literatura erotică” într-o vreme în care erotismul a devenit o temă excesiv frecventată de autori cu inteligență artistică precară și simțire diminuată, gata să facă penibile concesii prostului gust al unui public predispus să perceapă realitatea epidermică.

 

Textul, traducere din limba franceză de Daniela Magiaru, este compus din două părți care, la prima vedere, nu par să aibă legătură între ele: Cum am dresat un melc pe sânii tăi și Scrisori de dragoste către o prințesă chineză. În ambele își dau întâlnire sărbătorește cu autorul epic dramaturgul și poetul, fiindcă tocmai a împlinit fiecare 55 de ani, iar anul acesta, în ianuarie, vor face 56. Cele 13 „capitole” ale primei părți conțin o succesiune de monologuri și dialoguri ce prilejuiesc mărturisirea și introspecția într-o continuă căutare a tonului celui mai potrivit, pentru ca sentimentul să-și găsească o viguroasă și, în același timp, delicată întruchipare. Pricina a toate câte li-i dat altora să le sufere este inima eroului imaginat de scriitorul care pare a o pedepsi la un moment dat prezentându-ne-o la rece: „Inimile, dacă le luăm după manualul de anatomie, sunt făcute să stea liniștite în cuști și să bată. O inimă este o pompă de sânge, nu încape îndoială. Știința ne-a dovedit-o. O inimă este formată dintr-un miocard înconjurat de un pericard tapisat în interior cu un endocard…” Aceasta nu este nimic altceva decât „pompa caraghioasă” pe care atemporalul personaj al lui Matei Vișniec și-o „scoate încet din piept” în chiar momentul (imaginat al) sosirii la domiciliul său a mult așteptatei doamne, cea prea-mărită ca într-un cântec medieval rostit de această dată nu prin intermediu trubaduresc, ci de însuși cavalerul convins că într-o asemenea relație aceasta e singura cale de „a vorbi cu inima deschisă”. Mai încolo vom afla despre alte întâmplări ne-mai-întâmplate, petrecute în mijlocul orașului pe când „se făcea că ea trecea pe acolo. Ea trecea pe acolo din întâmplare, iar eu, tot din întâmplare, stăteam întins pe jos, cu pieptul deschis, răpus de rana mea, rana mea care avea ceva dintr-o oglindă, rana mea…” De această dată, inima nu se mai afla la locul ei ca urmare a unui act violent, căci „tocmai fusese smulsă”. Și se mai întâmplă ca inima să preia inițiativa părăsirii trupului: „În noaptea asta, inima mea a încercat din nou să evadeze […] Câteodată sunt complice la jocul ei și o las să și-l facă…” În aceste situații inima e pe punctul să scape de sub controlul rațiunii, invocând dreptul la iubirea liberă de orice constrângere. Cel ce rămâne să sufere e trupul sângerând, în care femeia iubită este îndemnată să-și găsească locul de-a dreptul în rana însângerată. Personajului „cu inima la vedere” nu numai că îi este străină vulgaritatea, dar el, prin toate ale sale, aparține cu totul unei lumi diferite de cea în care trăim noi. Acesta practică o curtoazie ce poate părea de multă vreme depășită. Sentimentele pe care le trăiește el sunt atât de intense, încât de erotismul său sunt impregnate toate obiectele atinse tactil ori numai cu privirea de cel ce își păstrează „pudoarea insurmontabilă”. „Orgia” se produce într-o proximitate mereu provocatoare, chiar și atunci când toate își pun masca „indiferenței provocatoare”. Sau mai ales atunci. Din tot acest spectacol – joc grav de-a androginul și dedublarea – nu lipsește continua preocupare pentru cuvintele „care (mă) exasperează”, cuvinte ce, în ciuda aparențelor, sunt iubite. Descrierea lor e realizată într-un fel care aduce aminte de preferințele argheziene: „Dar e adevărat că îmi plac mai ales cuvintele cărnoase, rubensiene, cuvintele cu sâni mari și fese frumoase, cuvintele care vibrează în gură mult timp după ce au fost pronunțate. Și îmi plac cuvintele periculoase, cuvintele pentru care se măcelăresc de obicei soldații pe câmpul de luptă, cuvintele care devorează moartea și care nu rămân niciodată orfane.” Iar seria de epitete continuă, căci cuvintele pot fi: „dezgustate de sine și mai ales de noi înșine”, „supărate”, „mulțumite”, „inutilizabile”… Între aceste cuvinte, o atenție aparte i se acordă cuvântului „floare”, când o mulțime de oameni e surprinsă în așteptarea „învierii florilor”, eveniment care întârzie din pricina cuvintelor „târfe” și, vai, între ele: „Iată cuvântul «patrie», care se culcă cu absolut toată lumea…”; Iată cuvântul «viitor» […] Dar târfa cea mai abjectă, cea mai libidinoasă, cea mai josnică și totdeauna cea mai insuportabilă este un alt cuvânt… e «moartea». Ea face dragoste cu tine, te suge și te mângâie, te absoarbe și te penetrează, te zgârie și te îmbrățișează, te străpunge și de dezmiardă, te linge și te vomită…” După această macabră ipostaziere a iubirii se revine la meditația despre… iubire, dar despre o iubire totală, integratoare ca o „corolă de minuni a lumii” – cum a numit-o atât de inspirat poetul Lucian Blaga în arta sa poetică cea mai cunoscută. O iubire în care meschinăria și pripeala nu au ce căuta, o iubire sacră. Desigur, nu întâmplător melcului „dresat” întru inițiere îi zice Bazil. El își împlinește menirea între lumesc și divin numai atunci când îi este indicată direcția cu un trandafir prin care vorbește Creatorul a toate. Și pentru că „dresorul” lui Bazil este și el un creator, prezentându-se ca autor de poezie, piese de teatru și romane, melcul mai e și un etalon al răbdării celui preocupat să descopere frumusețea și armonia lumii, încredințat că între ființa iubită și puterea de creație există o „dependență delicată și ireversibilă”, pe care chiar inima este aceea care o reglează, deși adeseori dă impresia că o subminează. Partea a doua a cărții, cea care dă și titlul volumului, aduce în prim-plan motivul „aranjamentelor florale”. Două „case florale” se adresează reverențios dar și insistent oficialităților imperiale responsabile de organizarea ceremoniei nupțiale a Prințesei imperiale infinit de iubită. Ambele case vădesc preocupare pentru „o anumită unitate de gândire și de concepție”, dar multă vreme sunt pe poziții adverse, dorind fiecare anihilarea celeilalte. Ne aducem aminte că în antichitate, în perioada celor „o sută de școli”, filosofii chinezi s-au confruntat pentru supremație, pentru ca, în cele din urmă, o dată cu unificarea Chinei, la sfârșitul secolului al III-lea î.H., să se ajungă, după o îndelungată dispută, la o împăcare în privința raportării la realitate (timp și spirit). În lupta pentru câștigarea adeziunii diferiților cârmuitori preocupați și ei de găsirea „Căii celei adevărate” a triumfat în cele din urmă principiul existenței/ființării în armonie cu natura, cu alte cuvinte poziționarea între extremele celor două curente de gândire. Adresările din partea celor două „case florale” sunt adevărate poeme ale iubirii care evoluează dinspre tonul inițial vehement către „oda bucuriei și concordiei” din final. E vorba despre o iubire atotcuprinzătoare: de frumusețe, de femeie, de țară, de părinți și strămoși, de floră și de faună. Se face elogiul principiilor de bază ale lui Confucius: bunătatea, bunăvoința, dreptatea, corectitudinea, înțelegerea și credința. Florile sunt starea de sublim a cuvintelor: „Fiecare floare va fi, de asemenea, o scrisoare de dragoste a creativității noastre fără egal.” Dacă ar fi să zăbovim asupra posibilelor contingențe cu filosofia orientală am putea recunoaște și prezența unui principiu daoist: venerația față de feminitate. Dar s-a putut vedea că în acest text epico-poematic și dramatic nu este vorba numai de atât. Iubirea este sacră, dar nu e reductibilă la o concepție religioasă anume, chiar dacă ai fi tentat să recunoști ceva și din mesajul sublim al Epistolei Apostolului Pavel către corintieni, gravitând în jurul formulării sentențioase: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Evident, meditația se produce aici cu mijloacele specifice literaturii. Meritul scriitorului Matei Vișniec este de a fi afirmat și el alături de atâția mari înaintași că iubirea e în stare „a roti sori și stele” și atunci când îți reușește un „aranjament floral”. GEORGE BODEA