„Poveste pentru oameni și femei”

„O treaptă urcată spre armonie cere eforturi materiale, sufletești și spirituale. Jocul de așezare a cuvintelor, literatura, are anumite reguli, formate pe parcurs, transmise, prin exerciții analogice sau prin cuvinte, altor jucători. […] Printr-un joc al meandrelor literare, poezia nu se limitează la o teorie a figurilor, pornind de la metaforă, nu se limitează la ambiguizare, ci creează un efect de poezie, care funcționează în relația dinte om, cosmos și cuvânt.” (Noemi Bomher – „13 pași spre bucuria lecturii”)

 

Iată un argument ferm în favoarea artei faptul că poezia nu se limitează și nu se va limita niciodată la figuri de stil și ambiguizare. Poezia este mult mai mult, de la o operă literară la un stil de viață, poate. Și Sorin Poclitaru reușește să facă un stil de viață din poezie și o viață-ntreagă în operele sale. Dacă până acum pe acest poet mare la stat dar și mai mare la sfat l-am privit din perspectiva autorului de poezii de dragoste sau filozofice, volumul pe care l-a lansat de curând într-un fel de turneu în Gura Humorului, Sibiu, Bistrița, București, Iași, Cluj, Piatra Neamț și Suceava este cu totul altfel și totuși la fel. Din dragoste și cu dragoste pentru copii mai mici sau mai mari, un basm în versuri, o poveste lirică sau oricum i s-ar spune, volumul „Poveste pentru oameni și femei” are un farmec aparte. Să te joci cu cuvintele, să faci rime, să potrivești măsuri în vers pare ușor, dar să scrii o carte care să aibă două feluri de a fi citită și înțeleasă nici nu pare și nici nu este la fel de simplu. Prefața cărții este scrisă de cunoscutul Cornel Udrea. Dragostea amândurora pentru literatură probabil că i-a adunat, iar rezultatul este admirabil. Pentru ca o carte să-i atragă pe cei mici trebuie să conțină o cantitate însemnată de umor, presărat cu aventură din plin și neapărat frumos împodobit. Grafica volumului și coperta au fost realizate de Loredana Grigoraș. Priceperea cu care sunt făcute desenele din interior și mai ales potrivirea perfectă cu textul fac ca totul să pară mai credibil, mai real, în special pentru copii. Este foarte interesantă combinația de poezie cu basm sau povestire; oricum, lui Sorin Poclitaru i-a ieșit bine. Și nu s-ar fi vorbit despre narativizare dacă nu ar fi existat un nod și, deci, un deznodământ. Nu știu dacă putem vorbi de un eu liric sau de un narator, dar știu sigur că acesta este subiectiv, conștient de sine și nedramatizat. Sorin Poclitaru, în „Poveste pentru oameni și femei, împletește cu talent și pricepere stilul popular al basmelor cu cel modernizat, dacă îi putem spune așa, contemporan. Iată un portret: „Un împărat pe nume Lila/ Nu de culoare sau miros/ Și nici măcar de fioros/ Îi spune Lila, nu cel roz,/ Dar numele frumoase coz,/ De genul Verde, Roș, Tărcat,/ Le-avea deja alt împărat/ Și nu se cade-n niciun fel/ Să-i cheme pe doi regi la fel”. Bineînțeles, cartea este plină de asemenea paralele cu vechile reguli sau tradiții din basme, dar printr-o derogare inovatoare și necesară, Sorin Poclitaru reușește să facă ceea ce se va numi basmul generațiilor de după anul 2000. În toate scrierile sale, dar și mai evident în aceasta, Sorin Poclitaru folosește foarte potrivit și totuși neabuziv figuri de stil extrem de variate. Unele simple, altele devenind din ce în ce mai complexe, comparații cu subînțelesuri – „bombănind ca o nevastă/ Aflată-n perioada proastă” –, ajungând până la empatie literară de-a lungul întregului text. În prosceniul acțiunii stă, bineînțeles, un rege, ce are rol principal în text, iar dacă ne-am lua după clasificarea și terminologia lui Propp l-am numi „dramatis persona” pe acesta. Fără a nesocoti canoanele tipului de scriere pe care o abordează acum Sorin Poclitaru, putem spune că opera sa are un caracter ușor sesizabil, dar fin, de bildungsroman. Era de așteptat ca finalul să fie fericit pentru personajele acestuia, dar este și mai fericit pentru cititori, pentru că formula de încheiere le face o oarecare legătură cu autorul și dovedește sclipirea acestuia în ceea ce privește originalitatea: „Iar eu, cel ce v-a povestit,/ Mă pun la somn. Sunt plictisit”. Mihail Kogalniceanu, în „Introducție” (la „Dacia Literară”), îndruma criticii să se axeze pe carte, pe scriere, și nu pe autor, dar să nu uităm că trăim într-o altă epocă, acum dacă iei cartea separată de autor, ar fi ca „un fluviu fără pești”; este normal ca legătura dintre operă și autor să fie strânsă, evidentă și mai ales bine proporționată. Atâta timp cât autorul își asumă actul scrierii și scrierea demonstrează talentul și priceperea autorului, balanța e încă în echilibru. ALMA IOANA GAVRIL URSACHE