Nu cu mult înaintea declanșării mișcărilor de stradă care zgâlțâie rău România, la televizor a fost dată o știre de senzație care ne informa despre cazurile unuia dintre diliii săritori cu coarda de pe poduri, baraje și alte locuri, avântându-se spre abisuri, fără teamă că s-ar putea întâmpla să-și rupă gâtul.
Diliul, popularizat în lume, a avut șansa să scape, deși coarda întinsă – la limită și peste – a plesnit, el plonjând în apa barajului, de unde a ieșit, ca să ne demonstreze că se pot întâmpla și minuni. În lumea asta care este așa cum este lumea, ești lăsat un timp ca să vadă ce faci, lumea suportă multe și de toate, poți face experiențe de orice fel, adică îți încerci programul politic pe cobaii care te-au ales, asta până când, fără să-ți dai seama și până când credeai că poți face chiar orice, dintr-un te miri ce, vezi că lumea aceea îngăduitoare, prostită, mințită, umilită, nu mai vrea să te suporte, vrea să se scuture de tine, ca de ceva ce nu mai este util, decât să se dea la fund. Ar fi bine ca cei care vor să ajungă în frunte, să facă un curs de luat măsura, ca să n-o depășească, ca să n-o pățească pentru fapte și acțiuni considerate prea mărunte ca să poată fi luate în seamă. Uite, nu mai departe, cazul doctorului Raed Arafat, picătura care a umplut paharul mâniei populare; că ce reprezintă el în lumea politică, nici măcar n-a rămas cantonat în domeniul lui de activitate, a deschis cutia Pandorei și a stârnit vâlvătaia care nu poate fi oprită cu vorbe de clacă, spuse de cine trebuie și de cine nu trebuie, de prin partidul aflat la guvernare. Câteva zile de manifestări, prin mai multe orașe ale țării, dar în principal în Capitală, chiar dacă n-au strâns zeci de mii de oameni, dau de gândit puterii, care, e drept, a fost întreruptă din programul ei firesc de a experimenta criza numai pe spatele nostru, și se miră cum de li s-a rupt coarda de susținere și au intrat direct în corzi. Mi-a fost dat să văd niște figuri ponosite, șterse, transfigurate, cu o vorbire concesivă, ușor vinovată, cerșind înțelegere și, culmea, cerând, prin ce-a mai rămas din prim-ministrul Boc, nici mai mult nici mai puțin decât dialog. Unii lideri au prins la rânză și, după ce le-a trecut frica, încep a recunoaște că s-au făcut greșeli, că cei care au ieșit în stradă au dreptate, dar că trebuie lăsați să-și facă numărul guvernării, ei fiind singurii care pot scoate țara din mocirlă. Se încearcă verbal o remaniere de guvern, fără să se bage de seamă că vremea paleativelor a trecut, că lumea vrea, radicalizată fiind, demisia președintelui, demisia guvernului, alegeri anticipate, semn că protestatarii și-au însușit esența programului USL. Fiind eu un adept al dialogului, nu pot să trec atât de ușor peste o prea înțeleaptă propunere și să le spun și altora că nu întotdeauna dialogul are urmări pozitive pentru toți cei aflați la sfat. Iată, de exemplu, Ițic, de câte ori ajungea acasă de la serviciu, îl găsea pe Ștrul la Rifca lui. Trânteli, bufneli, luări de gât, spart vase până când Ștrul, cu duhul blândeții, îi zicea prietenului din copilărie: „Stăi, Ițic, putem discuta, uite, să bem o cafea și să stăm de vorbă”. Ițic, care în adâncul ființei lui era un democrat, și cum democrația e femeia tuturor, intră în joc, aflând că, la toată urma, nu-i mare lucru, n-are de ce să fie încrâncenat. Și, din dialog în dialog, din cafea în cafea, ajunge Ițic la doctor (trăia într-o societate în care sistemul sanitar fusese reformat) care, aflând tărășenia, îi spune că ar trebui să meargă la poliție, însă el voia doar să afle dacă nu-i face rău atâta cafea! Dintre cei băgați la înaintare, ca să vorbească maselor „imbecile și inculte”, incapabile să înțeleagă politica înțeleaptă, emanată de ființa superioară de la Cotroceni, l-am reținut pe Sever Voinescu, primul intelectual de sacrificiu, care, nefiind purtător de cuvânt al guvernului, ci al PDL-ului, n-ar trebui să se spurce cu insulte și stupizenii de tip Ion Oltean și să recomande terapia prin film – „Moartea domnului Lăzărescu” – că așa o să pățim noi, ăștia „proști, da’ mulți”, dacă nu acceptăm mărețul program de însănătoșire a întregului popor. Păcat, îl credeam mai deștept, dar se vede treaba că așa se întâmplă când ajungi slugă la dârloagă. Și Elena Ceaușescu, simțindu-se obligată de poziția sa în partid și în stat, recomanda, pentru educația patriotică, vizionarea filmului „Porțile albastre ale orașului”. Ca intelectual ce se pretinde a fi, ar trebui, spre folosul urmașilor, să adune și să claseze folclorul manifestanților, ca să vadă că înțelepciunea individuală și colectivă a poporului n-a dispărut. Și, pe dreptate, sunt, între multele ziceri, lozinci, sloganuri, vorbe de duh, unele de-a dreptul surprinzătoare, exprimând prin precizie și concizie esența cauzelor pentru care se află atâta lume în stradă. Bine ar fi să fie această creație populară înregistrată și, la următoarele mișcări sociale, să poată zice „Veniți, bă, cu ceva nou”, stimulând astfel capacitatea de creație. De exemplu, data viitoare, în loc să se vină cu un sicriu, s-ar putea veni cu un cimitir! Mulți s-au întrebat și se întreabă ce face președintele, inițiatorul atâtor măsuri care au declanșat valul mâniei populare. Acum ar trebui să facă o baie de mulțime, s-o hipnotizeze, s-o facă să uite pentru ce-a ieșit în Piața Universității, apoi s-o mustre pentru necumințenie și să-i promită zece lei la salariu și tot atâta la pensie. N-o face de frică și din lașitate, își mestecă ranchiuna și-și pregătește răzbunarea pentru vindecarea orgoliului rănit. Rămâne cu neîmplinirea că în spatele manifestanților nu se află cei pe care i-a luat în râs totdeauna, Antonescu și Ponta, deci nu-i poate acuza; Ponta nici nu era în țară, fiind plecat la Înalta Poartă, iar Antonescu a avut până acum o prestație mediocră. Manifestanții noștri sunt singuri, așa cum singuri au fost tinerii de la Chișinău în aprilie 2009, dar nu mă îndoiesc că profitorii vor confisca ceea ce se va obține prin sacrificiul lor. Deja s-a pus de-un mare miting pentru joi, săptămâna asta, dar, dacă nu va fi sprijinit de sindicate (unde-s șefii sindicatelor?!), va fi o dezamăgire. Un miting fără zeci de mii de oameni se transformă într-o reuniune familială în care fiecare se cunoaște cu fiecare; mâncăm niște mici și bem o bere! Se aude că se pune și de o adunare parlamentară, ca să ne spună că „vorba lungă-i sărăcia omului”. Ce să aștepți de la o adunare compromisă, lipsită de credibilitate și care nu se bucură de încredere în fața celor care au ales-o? Ingrată sarcină au jandarmii: cum să aperi o ordine de drept, considerată de cei mai mulți strâmbă? Totuși, un sfat pentru cei care suferă de limbariță, zic că nu le-ar cădea greu: „Ține bine telegarii, să nu ieie vânt, ca să nu facă vreo primejdie, Doamne ferește!”.
Comentarii