Deși, așa cum s-a spus, ar fi trebuit să acordăm o mai mare atenție împlinirii a cinci ani de când am aderat la UE, nu s-a văzut nicio preocupare la vârfurile puterii și nici la ce a mai rămas din societatea civilă, nu s-a observat imboldul aniversării, poate că și din justificatul motiv că s-a creat o prăpastie între așteptări și ceea ce s-a obținut de fapt.
Poate că vom aniversa intrarea în malaxorul european când ne vom integra cu totul, când vor dispărea elementele care ne individualizează și ne vom topi cu totul în vârtejul formării omului european. Cei prea de tot realiști și-au pus întrebarea firească: ce ne-a adus aderarea la UE? Și, având în față toate elementele care pot compune răspunsul, au zis că ne-a adus criza, mare, vizibilă, palpabilă, de durată, din care nu știm când și cum vom ieși. Acceptând criza ca fatalitate, inerentă sistemului capitalist, ar trebui să avem în vedere că, cel puțin în Europa, sistemul capitalist este cuprinzător, nu mai este concurat economic și politico-ideologic de fostul lagăr socialist, având posibilitatea să-și umfle plămânii și să experimenteze fel de fel de politici financiare și sociale, care ar trebui să excludă derapajele economice, cu atât mai mult cu cât milioane de săraci, foști „proprietari” în comun asupra economiilor socialiste, dezintegrate și lichidate în deplină cunoștință de cauză, muncesc pe bani puțini pentru edificarea capitalismului multilateral dezvoltat. România este chemată, în aceste condiții, să proptească Europa cu munca a peste trei milioane de slugi și să achite nota de plată lansată de „Merkozy”, deși noi nu suntem în zona euro, nu avem viza Schengen și nici fonduri europene n-am luat cu sacul. Până când, după cum ne spune președintele Băsescu, ne vom băga gâtul în jugul monedei euro, începând cu 2015, semn că domnul președinte are intenții politice serioase și după 2012 și după 2014, este bine să facem un calcul sumar despre cât au câștigat românii slujind Europa și cât au câștigat patronii și țările la care și-au găsit ceea ce n-au acasă: un loc de muncă. Pentru asta ar trebui să știm, fie și cu aproximație, care-i gradul de exploatare a forței de muncă, pentru cei angajați cu forme legale, neluând în calcul pe cei care muncesc la negru, în condiții de sclavie. Să admitem că gradul de exploatare este dat de raportul 1 la 4, altfel spus la un miliard de euro câștigat de românii angajați, patronii câștigă 4 miliarde, ceea ce ar trebui să ne ducă cu gândul că de când îi slugăresc pe străinii „miloși”, românii și-au plătit toate datoriile față de Europa. Ținând seama de circumstanțe, ce altă semnificație poate avea hotărârea Italiei de a da liber românilor la muncă? Plătim, după cum se vede, factura cu dezmățul celor bogați de aici și de acolo. Și, totuși, cea mai gravă problemă a României nu-i criza economico-financiară, nici corupția, nici hoția, nici justiția cu suspendare, nici eurile, nici șomajul, nici câștigurile nesimțite, nici conducătorii noștri iubiți. Nu, toate la un loc pălesc în fața unui flagel mai aprig decât bolile din lume, mai teribil decât încălzirea globală, decât toate inundațiile și cutremurele cu care suntem permanent amenințați de cei plătiți pentru asta, acest flagel este fenomenul demografic, cu atât mai periculos cu cât ține de conștiința și voința românilor. Forța unei țări este dată de numărul celor care o locuiesc, de dinamica nașterilor care exprimă direct cât de îmbătrânită este populația unei țări. Nu este nevoie de studii savante ca să observăm că suntem sortiți dispariției ca popor: vedeți cum a scăzut an de an populația școlară, vedeți câți pensionari avem, vedeți câți se nasc și câți mor într-un an, ca să vă convingeți că avem un spor demografic negativ. Până cel târziu în 2030, toți pensionarii – 5 milioane de oameni – vor dispărea, nu vor mai cere, dar nici nu vor fi înlocuiți de 5 milioane de nepoți. Ne vom cutremura când se vor publica rezultatele recensământului din 2011, deși acest recensământ a fost prost gândit și rău lucrat. Slaba frecvență a moștenitorilor este amplificată de plecarea definitivă din țară a unor tinere familii cu tot cu copii, contribuind la fortificarea națiunilor cu vitalitate, dornice de afirmare, care consideră că au o misiune de îndeplinit. Apoi suicidul, omuciderile, accidentele de circulație (14 morți în primele două zile ale anului 2012), morții din greșeală în spitale, morții din accidentele de muncă (în toate cazurile mortu-i vinovat!), toate arată că moartea e cu noi, s-a banalizat și generalizat. Scăderea drastică a natalității poate fi pusă în relație directă cu dispariția și distrugerea economiei naționale care produce dezamăgire, nesiguranță și lipsă de perspectivă. Organismele internaționale care țin de ONU au făcut, determinate de boom-ul demografic asiatic (China și India, în principal), calcule cu privire la dispariția unor popoare, între care românii, ungurii și rușii. Ce va fi aici, în locul nostru, în 2050, dar în anul 2100? O țară țigănească despre care am mai vorbit sau un conglomerat asiatic? Dacă nu se va înțelege că nimeni nu poate naște români în locul românilor înșiși, avem toate șansele să dispărem din istorie, repede și iremediabil. Pentru ce oare se mai bat partidele pentru putere? Asupra cui s-o exercite? Cu toate că nu cred că partidele nu au propriii cercetători și ideologi, până acum n-am auzit să se fi fixat în strategia lor pe termen lung cerința „Noi vrem copii!”, poate și pentru a nu fi asemuiți cu politica demografică a vechiului regim. Noi, românii, deținem, cred, tristul record de a fi pierdut milioane de români prin asimilare: au dispărut românii din Transilvania, de la Bug, cei din partea de nord a Bucovinei, încorporată Ucrainei, o bună parte dintre românii basarabeni, apoi cei din ținuturile secuizate din Transilvania, Banat, Ungaria și Serbia, cei rămași în Timoc și cei răspândiți prin Bulgaria care se mai mențin cu greu, fiind supuși asimilării. Potrivit unui scenariu ad-hoc, prin anii 2050-2060, românii vor ajunge minoritari în țara lor (s-a întâmplat în Bucovina austriacă!), vor mai stăpâni statul sau atribuții ale statului, lăsate de UE, sau alte organisme suprastatale care vor apărea, se vor impune cu greu în fața valului asiatic care își va cere drepturile de a pătrunde din economie în structurile politice, sfârșind prin a le subordona. Românii, obosiți de atâta istorie, vor accepta să scrie România cu doi de „r”, inscripțiile instituțiilor cu semne pictografice vor învăța Vedele și Upanișadele, treptat vor deveni trecut și nimeni nu va țipa de durerea dispariției lor. Pentru cei care au îndoieli în legătură cu scenariul dispariției românilor din istorie, aducând ca argument situația demografică din Dubai, unde, într-adevăr, populația arabă a emiratului este o cincime din total, trebuie să-i dezamăgesc și să le spun că situația geopolitică, economică și socială din emiratul Dubai este total diferită de a României. În primul rând că cei 20% arabi sunt, prin emir, stăpâni necontestați ai zăcămintelor de petrol, au cotă parte din veniturile obținute din industria petrolului, au drepturi pe care nu le au alogenii, iar investitorii se supun legilor locale și, cu toate că investesc sume uriașe în construcții, construiesc pe nisipul emiratului, fără să poată cumpăra niciun metru pătrat de pământ. Faptul că sunt stăpâni la ei acasă explică de ce ei vor dăinui și noi nu. Apoi, gândiți-vă, ce sens are să trăiești ca slugă?
Comentarii