Detractorii de ieri și de astăzi ai lui Mihai Eminescu

Eminescu nu a fost nebun. Nu a avut sifilis. Eminescu a fost ucis. Devenise incomod pentru clasa politică a vremii. Publicistica sa este cauza reală a morții. Politicienii nu i-au iertat verbul necruțător și justițiar.

 

A.C. Cuza, cunoscător profund al operei eminesciene, scria: „Roșii (liberalii) au ucis mișelește pe cel mai mare poet al neamului”. Ionel C. Brătianu, iritat de cele scrise de Eminescu în ziarul „Timpul”, pune problema în Parlament, cerând să se ia măsuri drastice împotriva „instigatorilor din presă”. Lui Eminescu nu i se ierta faptul că el era „unul din cei mai nobili fii ai Țării”. Această frază memorabilă a fost scrisă de A.D. Xenopol în „Amintiri despre Eminescu”. Relațiile lui Eminescu cu clasa politică au fost mereu tensionate. Eminescu a fost victima conjurației tribale în fruntea căreia se afla Titu Maiorescu, care a făcut din poet un renegat. Detractorii din timpul vieții lui Eminescu l-au atacat virulent. Ion Luca Caragiale, și el o victimă, scrie că: „Eminescu a murit cu zile”. Un adevăr zguduitor este și faptul că poetul a murit fără lumânare la căpătâi și a fost „înmormântat în grabă ca un păgân, deși lui ar fi trebuit să i se facă funeralii naționale”. Așa-zisa nebunie a lui Eminescu a fost o pură invenție. Eminescu trebuia să dispară din viața civilă și din publicistică. Scrisul său din ziarele epocii, cu deosebire din „Timpul”, l-a costat viața. Se știe că Mihai Eminescu s-a aflat sub permanenta supraveghere a serviciilor secrete ale Imperiului Austro-Ungar, ale celor din Imperiul German și Rusiei Țariste. Cancelarul german Otto von Bismarck trimite o telegramă regelui Carol I, prin care i se cerea: „liniștiți-l pe Eminescu”. Aici trebuie menționat și faptul că, pe peronul Gării de Nord din București, Titu Maiorescu s-a întâlnit cu șeful Serviciului Secret al Imperiului Austro-Ungar, fiind pusă în discuție persoana lui Eminescu. Se cunoaște și faptul că în Primul Război Mondial, în anul 1916, când Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane care invadaseră țara, filogermanul Titu Maiorescu s-a pus în slujba acestora. Maiorescu, împotriva voinței lui Mihai Eminescu, i-a luat lada cu manuscrise sub pretextul că poetul ar putea-o pierde! Eminescu cărase pretutindeni această ladă cu manuscrise. Falsa îngrijorare a lui Maiorescu față de starea sănătății poetului, evidențiată și în jurnalul criticului, ne dezvăluie că Eminescu trebuia eliminat, trebuia să cadă pradă presupusei nebunii. Se cunoaște și că Titu Maiorescu a fost dintotdeauna împotriva unei căsătorii a lui Eminescu cu Veronica Micle. Criticul nu i-a iertat Veronicăi Micle faptul că a depus mărturie împotriva lui într-un proces în care Maiorescu era reclamat, de o colegă de pension a Veronicăi, instanțelor judecătorești pentru tentativă de viol. Iar publicistica eminesciană nu putea trece neobservată. Referitor la materialele sale din presă, Eminescu, într-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle, scrie: „sunt unul dintre cei mai urâți oameni din România, precum tu ești una dintre femeile cele mai urâte din Iași”. După răcirea relațiilor lui Eminescu cu Maiorescu, poetul scrie Veronicăi: „cine s-a găsit să-ți facă morală în privința relației cu mine? Maiorescu. O fi el critic, om de litere…, deosebirea dintre el și mine e că el a avut pururi ce oferi femeilor, și eu n-am avut nimic, decât ingratitudine, chiar”. Mihai Eminescu a fost și a rămas pentru posteritate un om vertical, cu o neasemuită dragoste de adevăr. Cât a trăit, a fost pus la stâlp de detractorii săi, a suportat ca un martir nedreptățile care i s-au făcut. Nu și-a trădat niciodată idealul. N-a acceptat duplicitatea nici atunci când a rămas fără slujbă. Dovadă sunt și următoarele rânduri: „a mă face, însă, renegat politic, nu-mi dă mâna”. Dintr-o scrisoare din anul 1880 adresată Veronicăi Micle aflăm că Eminescu și-a păstrat verticalitatea: „Eu sunt unul dintre oamenii cei mai nenorociți din lume. De ce? Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai iubi câtuși de puțin, dacă nu (era) acest lucru extraordinar în ființa mea, care este totodată o extraordinară nenorocire”. Poetul avea remușcări că a atras-o și pe Veronica în „nenorocirile” vieții sale. Iată ce îi mai scrie: „te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci aceasta este singurul reazăm al caracterului meu – mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei”. Credem că lui Eminescu i s-au atribuit fapte pe care nu le putea săvârși. A fost învinuit că a furat cărți de la Biblioteca din Iași, unde era bibliotecar. De asemenea, a fost învinuit că ar fi vrut să-l asasineze pe regele Carol I, învinuiri lipsite de orice temei. Dintre detractorii din timpul vieții sale nu trebuie omiși Macedonski și Ventura, care au dus o campanie dezastruoasă împotriva lui. Nici Veronica Micle nu a scăpat de ura detractorilor și a demolatorilor memoriei poetului. Iacob Negruzzi spune despre Veronica Micle că, atunci când i-a adus la cunoștință că Eminescu a înnebunit, ea s-ar fi aflat în compania unui ofițer. Veronica, într-o întâlnire avută cu A.C. Cuza, îi spune acestuia: „nu pot să-l văd lipsit de mintea cu care l-am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale”. Mihai Eminescu este și astăzi urât de unii. După anul 1989, s-a trecut la un măcel mediatic asupra memoriei și operei sale. Revista „Dilema” a declanșat la un moment dat o furibundă campanie împotriva poetului. Pseudocritici și poeți, striviți de genialitatea poetului au umplut paginile revistei cu scrisul lor înveninat, lipsit de adevăr, împotriva lui Eminescu. Viermele invidiei îi mănâncă și astăzi. Nu putem omite aici numele lui Horia Roman Patapievici, care a scris că Mihai Eminescu este „cadavrul nostru din debara”. Criticul Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, în „Istoria critică a literaturii române”, oferă mult mai mult spațiu lui Cărtărescu, decât lui Eminescu. Cei care îi terfelesc memoria nu-i iartă lui Mihai Eminescu geniul! Eminescu a avut o viață de martir. El a purtat în suflet suferința acestui popor sortit să îndure nedreptățile destinului ca nație. El a purtat povara Crucii în scurta sa viață pământească și martirajul său nu a fost și nu este înțeles nici astăzi de cei care aruncă anatema peste el. Sunt mulți români neromâni care nu-și cunosc sfinții și-i disprețuiesc, pentru că nu au decât orgolii nesățioase, mândrii bolnave și o viață searbădă. Din această pricină, ei nu sunt iubitori de sacrificiu și martiraj. Din această pricină, cei care-l blasfemiază pe Eminescu nu au cum să-l înțeleagă și să-i înțeleagă genialitatea. Cei care îi neagă ființa, cei care nu înțeleg ce om a fost poetul în comparație cu ei, sunt niște larve care trăiesc în marasmul mizeriei lor sufletești. Egoismul lor, ferocitatea cu care aleargă după o glorie deșartă vorbește de la sine despre caracterul lor… Eminescu a fost și va rămâne deasupra întunericului. Eroicul lui sacrificiu îi așază destinul deasupra tuturor!