Templul – spațiu sacru

Sfânta Scriptură mărturisește în nenumărate rânduri despre atotprezența lui Dumnezeu și despre natura Sa spirituală. Cum însă Dumnezeul biblic apare ca o Persoană despre care adesea se vorbește în antropomorfisme, a existat și la israeliți tendința, de altfel justificată, de a localiza prezența divină într-un loc bine determinat unde era posibilă întâlnirea Sa cu omul. Acest loc era spațiul sacru în care Dumnezeu primea omagiul cuvenit din partea omului.

 

Sacrul constituie obiectul de lucru al oricărei teologii. El este centrul de gravitație al fenomenului religios. În unele sisteme teologice, sacrul a fost și este conceput sub chipul unei realități impersonale, misterioase, inteligente și inabordabile. În alte sisteme teologice, imaginea sacrului corespunde cu cea a unei autorități suverane și justițiare. În sfârșit, există teologii care relevă proprietatea sacrului de a fi un subiect deschis spre comuniune cu subiectul uman. Reflexul acestor abordări teologice constituie baza schemelor structurale ale culturii universale. De-a lungul istoriei omenești, raportările omului la sacru au cunoscut o îndelungată și diversă serie de avataruri strâns legate de factorii complecși de cultură și civilizație în sfera cărora s-au dezvoltat diferitele culturi religioase ale lumii, sacrul plasându-se mereu în sfera indestructibilei legături dintre finit și infinit, dintre trecător și etern, dintre spirit și materie, omul căutând să-și explice în termenii proprii unei anumite etape de dezvoltare intervenția divinului, sacrului în linearitatea sa terestră. Forma detaliată a locului sacru nu este dată de necesitățile ori de imaginația oamenilor, ci ea este oferită de divinitate. Ea poate servi ca un microcosmos pământesc al unui pământ cosmic ce este locuința divinității. Locul sacru este singurul loc de pe pământ potrivit pentru coborârea divinității. Aici se intersectează tărâmul ceresc cu cel pământesc și omul își poate aduce rugăciunile și ofrandele sale lui Dumnezeu. Descoperirea sau proiectarea unui fix – Centru, echivalează cu Crearea Lumii, fiindcă manifestarea sacrului întemeiază și fondează, din punct de vedere ontologic, lumea. În întinderea omogenă și nesfârșită în care niciun punct de reper nu este posibil iar orientarea nici măcar nu se poate efectua, hierofania dezvăluie acel punct fix, ca Centru. De aceea locul sacru este punct de întâlnire între cer și pământ, între oameni și Dumnezeu. Până la construirea locașului de închinăciune, oamenii L-au adorat totuși pe Dumnezeu în forme mult mai simple, dar nu oriunde, ci numai în acele locuri în care Dumnezeu Însuși a preferat să-și arate slava Sa față de om, deoarece nu orice loc era adecvat pentru astfel de manifestări, fiindcă majoritatea popoarelor întinaseră pământul cu sacrificii idolești. Dorința omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorința lui de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârșit a experiențelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală și eficientă și nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenței sale, fiind evident mai ales în dorința omului religios de a se mișca într-o lume sanctificată, adică într-un spațiu sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sunt altceva decât tehnici de construire a spațiului sacru. În timpurile străvechimii, oamenii se închinau lui Dumnezeu unde îi trăgea simțul religios. Patriarhii Avraam, Isaac și Iacob au ales locurile de închinare în țara numită Canaan. Alegerea acestor locuri de închinare n-a fost întâmplătoare, deoarece ele aminteau de manifestările lui Dumnezeu acolo. Pentru înălțarea de jertfelnice, indiferent că ne referim la israeliți sau la alte popoare, erau preferate locurile înalte, cursurile de apă, dumbrăvile sau copacii foarte înalți (Deuteronom 12,2). Templul este un edificiu religios, un locaș sfânt, sacru, unde sunt venerate în funcție de religie diferite zeități. Aceste credințe au existat deja în perioada neolitică, fapt atestat de descoperirile arheologice. Primele locuri unde erau venerate zeitățile erau peșterile, găsindu-se pe pereții acestora desene și picturi. Pentru credincioși vizitarea unui templu era o întâlnire cu zeul căruia îi era închinat templul. Viața oamenilor devine tot mai legată de templu, acesta devenind un loc pentru comerț, de învățare și căutări filozofice pentru înțelegerea universului. Pr. ADRIAN-IOAN PLATON Parohia „Sf. Procopie” Milișăuți