A trăit la Cernăuți, într-o casă pe strada Boiarko, la nr. 14, un cercetător multicultural remarcabil din Bucovina istorică, care de 4 ani a trecut la Domnul. Subsemnatul l-a vizitat acasă nu o dată. Orele petrecute împreună au fost extrem de instructive pentru cel ce semnează prezentele rânduri.
Am aflat informații excepționale despre Ivan Franko, despre Iurii Fedkovyci, despre Taras Șevcenko și istoria pătrunderii creației sale în limba română, despre folclorul ucrainean din Bucovina, cât și despre creația literară ucraineană cernăuțeană. Era o enciclopedie spirituală și povestea cu plăcere, la cererea noastră, despre prietenia pe care o legase cu regretații profesor sucevean Mykola Ceredaryk și învățătoarea și etnografa Myroslava Șandru. Trăia modest, cu chirie, într-o casă de tip vilă, cu terasă la etaj. Apartamentul familiei profesorului era destul de spațios. Sufrageria lui era plină-ochi cu cele mai diverse cărți, în diferite limbi: ucraineană, română, rusă, germană etc. Era un bun vorbitor al acestor limbi. Biroul său de lucru era așezat lângă bibliotecă pentru a putea apela în cel mai scurt timp la diferite cărți ale acesteia. Profesorul era în vârstă și suferea de diferite boli. Totuși, în ciuda acestor greutăți, citea mult, se informa cu toate noutățile curente, scria și mereu era solicitat să țină conferințe la diferite întâlniri cu studenții, la diferite simpozioane, adunări festive sau ocazionale pentru a împărtăși auditoriului vastele sale cunoștințe, însușite în lunga sa viață. Profesorul „a scormonit” mereu fenomenul cultural bucovinean și nu numai. Deși împovărat de ani, octogenarul încă se purta cu anumită distincție intelectuală. Era foarte primitor, receptiv în relațiile cu oamenii, bucuros de oaspeți, comunicativ și, în același timp, știa să asculte pe alții. N-a umblat după onoruri pentru munca sa de cercetare asiduă și adâncă, rămânând totuși toată viața sa vertical, la propriu și la figurat. Era demn în fața conștiinței sale, a familiei și în fața lui Dumnezeu. Aceste calități morale i-au fost insuflate de părinții săi, dar mai ales de învățătorul său din satul natal, Dorohányci, cărora le purta o adâncă recunoștință. Iată câteva date mai importante despre/din viața sa. Unele informații le-am aflat chiar de la autor. Se naște pe 2 aprilie 1921, în satul Velekyi Molokyș, raionul Rybnița, zona Transnistriei, în familia unor țărani. Tatăl său era ucrainean, iar mama româncă. Așa se explică și stăpânirea limbilor ucraineană și română încă din copilărie. Tatăl său a fost luat în vizor de NKVD/KGB. Motivul? Ca președinte de colhoz, dădea câte 10 kg de cereale țăranilor pentru zile/muncă, ceea ce era considerat un sabotaj. Era considerat „dușman al poporului”, drept pentru care a fost închis și schingiuit. Moare la închisoare. Băiatul Oleksa va purta zeci de ani stigmatul „ochiului peste tot văzător” al kaghebiștilor. Având înclinații spre filologie, Oleksa se va înscrie și va urma Facultatea de Filologie Ucraineană a Universității din Cernăuți. După cinci ani, susține licența, obținând-o cu „Magna cum laudae”. Dar, surpriză! El nu-și găsește numele pe tabelul reușiților. Și aici a intervenit negativ ochiul vigilent al KGB-ului. „Dușmanul poporului” n-avea voie să aibă facultate (!?). Este a doua lovitură pe care o primește tânărul Oleksa. Totuși, dragostea pentru studiul literaturii, al istoriei și criticii literare nu i-o putea lua nimeni. A început să predea ucraineana și moldoveneasca (româna) în satul Katerynivna, raionul Kameneț, din Republica Moldova. După douăzeci de ani, a devenit coautorul manualului de limbă moldovenească pentru școlile moldovene din Ucraina. Dar cea mai frumoasă figură/imagine i-a lăsat-o învățătorul Roman Dorohányci, care preda în satul său natal limba și literatura moldovenească, istoria și geografia. Ultimele două discipline tot în această limbă le învață. Numele învățătorului parcă îi era predestinat. Etimologic, acest nume de familie provine din ucraineană și este compus din dorohá însemnând scumpă și niè cu sens de noapte. Așadar, învățătorul său – Scumpănoapte – l-a scos pe elevul său Oleksa la lumină, veghind în nopțile scumpe la viitorul și formarea lui. Acest învățător a devenit mentorul său care i-a deschis gustul/plăcerea spre cunoaștere în general și spre cunoașterea literaturii și folclorului în special. În același timp, l-a educat în spiritul toleranței interetnice și respectului reciproc între diferite etnii care trăiau acolo. Chiar însuși Oleksa Romaneț ne relata ceea ce a și scris undeva despre învățătorul său: „A fost un om cu vaste cunoștințe, de o capacitate și curio-zitate rare. A cules și a publicat în periodice diferite folclorul moldovenesc, a tradus și a tipărit în limba moldovenească «Cântecul albatrosului», a inoculat în sufletul nostru dragostea pentru carte și pentru cântece moldovenești. Povestea despre „Viteazul în pielea de tigru” îi frapa pe elevi la citirea/lectura ei în clasă și sădea în aceștia curiozitatea de a cunoaște ei înșiși spiritualitatea altor popoare. Acest om, de o noblețe rară, sublinia mereu că relațiile între oameni constituie nodul cardinal al omenirii. Dumnezeu ne cere – repeta mereu – să fim toleranți între noi, că trebuie respectată demnitatea fiecărui om, a oricărei etnii. Dar niciodată să nu trădezi etnia ta, să n-o renegi”. Toate aceste sedimentări inoculate în anii copilăriei l-au influențat pozitiv pe Oleksa Romaneț în sinuosul său drum de viață ulterioară. Astfel că Oleksa Romaneț s-a dedicat, pe de o parte, cercetării relațiilor ucraineano-române de răsărit pe tărâmul culturii, literaturii și folclorului, iar, pe de altă parte, reflectării procesului literar în dezvoltarea creației poetice populare, pe teritoriul vest-ucrainean. În special în Bucovina. Din prima problematică a scris zeci de articole care au fost cuprinse în două volume, publicate la Kiev, iar la Chișinău – în trei volume. Aceste volume conțineau cercetări, sub titlul „Relațiile literare moldovenești, rusești și ucrainene”. Pentru contribuția sa în calitate de coautor, Oleksa Romaneț a primit Premiul Academiei de Științe din Republica Moldova, în 1982. Altă cercetare de care s-a ocupat puternic și continuu a fost răspândirea în lume a traducerilor lui Taras Șevcenko. Amintim aici lucrarea sa referitoare la această temă: „Literatura română și Taras Șevcenko”, studiu inclus în volumul „Taras Șevcenko în știința literaturilor străine”. Această carte face parte din seria „Măreția universală a lui Șevcenko”. Oleksa Romaneț a predat și cursul special despre Șevcenko la Universitatea cernăuțeană, timp de mulți ani, fără măcar să posede titlul de docent. Deși de facto el merita. Dezvoltându-și cercetarea în domeniile literaturii și culturii, el devine coautor și al cărților „Literatura Bucovinei la începutul secolului al XX-lea” (Antologie) și „Literatura Bucovinei din a doua jumătate a secolului XX”. Cercetează istoria și cultura Bucovinei, relațiile folclorice și istorice ucraineano-româno-moldovenești, în lucrările „Djerela braterstva” (Izvoarele frăției) „Bogdan Petriceicu Hașdeu și relațiile estromano-ucrainene” și „Hei, Hotinule – oraș străvechi”. A scris multe prefețe la operele unor scriitori și a comentat creația literară a lui Isidor Vorobchievici, Marko Ceremșyna, Kobylansky, Dniprovski și alții. A demonstrat cu argumente că cel mai vechi cântec popular ucrainean, „Dunaiu, Dunaiu, ciomu smuten teceș…” (Dunăre, Dunăre, de ce curgi trist…), a apărut în deceniul 7 al secolului XV, adică cu aproape 100 de ani înaintea înregistrării textului, de către cehul Ian Blahoslav. În acest cântec, poporul ucrainean îl proslăvește pe Ștefan cel Mare și Sfânt, care luptă nu numai împotriva turcilor și tătarilor, ci și pentru apărarea Creștinismului. Oleksa Romaneț a obținut premii literare importante, printre care amintim: „Dumitru Zagul” și „Isidor Vorobchevici”. A publicat peste o mie de articole privitoare la critică și istorie literară, recenzii, dar mai ales studii de folclor. În știința folcloristicii și-a câștigat o mare autoritate. A apreciat mult activitatea de culegătoare de folclor ucrainean din Bucovina a regretatei învățătoare și etnografe Myroslava Șandru. A scris articol excepțional „Nevtomnyi trudivnyk” (Truditorul neobosit), despre prietenul și eminentul profesor, cercetătorul sucevean Mykola Cerydarek, articol apărut în revista cernăuțeană „Bukovynskyi jurnal”, nr. 2 (7), 1993. Aici, printre altele, afirmă: „Mykola Ceredaryk a publicat un șir de cercetări, care constituie doar vârful unui aisberg. Majoritatea cercetărilor sale au rămas nepublicate…” . Universitarul și istoricul literar cernăuțean Bohdan Melniciuk aprecia la justa valoare activitatea științifică a lui Oleksa Romaneț, scriind că „incontestabilitatea argumentelor, noutatea în cercetare și concluziile sale constituie trăsăturile dominante ale multor studii de folcloristică și de critică literară”. Cunoscând îndeaproape o parte din viața lui Oleksa Romaneț, din câte ne-a povestit, am încercat aici să prezint, foarte sumar, numai o părticică din multilaterala sa activitate de cercetare. Oleksa Romaneț a câștigat o deosebită stimă din partea contemporanilor săi și nu numai. A ucrainenilor și a românilor, deopotrivă, din Ucraina și România. Oleksa Romaneț este un model de urmat pentru noi și viitorime. VICHENTIE NICOLAICIUC
Comentarii