O carte de la Cernăuți

Mircea Lutic, Arminden cu heruvimi, ,,Misto”, Cernăuți, 2011. Pentru cei care nu știu, trebuie spus că autorul se numără printre ziariștii de primă linie din Cernăuți, afirmația susținându-se îndeosebi prin următoarea precizare: Mircea Lutic a vegheat câteva decenii la apariția periodicului ,,Zorile Bucovinei”, implicându-se în susținerea și realizarea ziarului pentru conaționalii săi din zonă (Regiunea Cernăuți, Ucraina).

 

Și aceasta în condițiile în care diriguitorii ucraineni n-au văzut niciodată cu ochi normali existența altor voci decât aceea a lor. Concomitent, Mircea Lutic și-a croit prin vreme (adică prin ani) destinul său de scriitor: a tradus nu doar texte românești, impunându-se în calitate de om de litere, ceea ce i-a adus și o serie de distincții pentru intermedierile sale strălucite. Prin acest volum, autorul încearcă, așa cum precizează nota însoțitoare, ,,o transgresare prin cuvânt către spațiile generoase ale sacralității”. Este ceea ce acceptă și Ștefan Hostiuc, cel care salută cartea în cauză cu un elogios adaos pus la dispoziția cititorului, cu precizarea că versurile confratelui său ,,sunt scrise în lumina de taină a candelei”. Trebuie să reținem, înainte de orice, că textele despre care vorbim devin ecourile crezului pe care îl cultivă Mircea Lutic și care semnifică nimic altceva decât o cuminte și evlavioasă supunere creștină. De altfel, poetul își subordonează demersul pentru care s-a implicat credinței sale asumate, aceea de a înțelege necuprinsele sensuri ale sacralității, ceea ce explică relația sa cu lumina și cu taina acesteia. De unde și convingerea lui Ștefan Hostiuc, comentatorul critic avizat al volumului, plecat tot de la Cernăuți, din care putem înțelege aplecarea lui Mircea Lutic spre eternul efemer și spre cel de dincolo de acesta. Când autorul scrie ,,Memoria-n clepsidre se transcrie /cu litere de sânge în afară /Spre măgurile respirând a țară /Aici, la Varnița, pe plaiuri de glie”, e obligatoriu să intuim seriozitatea, dacă nu chiar subordonarea râvnită a credinciosului ce-și asumă rolul respectiv. Altfel nici nu se explică impregnarea enunțurilor sale cu seninătăți religioase de genul: ,,Sunt aidoma /unei flori /veștejite /în dumnezeiasca vipie” sau ,,În măreția Ta, Doamne, /ochii mei se topesc /ca două iezere” și ,,Am îmbătrânit cu-un an. Celest /mă ninge lerul-ler”. Atmosfera senină și îngăduitoare se regăsește și în titlurile versurilor, cele mai multe dintre acestea fiind pecetluite de amprenta supușeniei: ,,Vlăstare de lumină”, ,,Sacralitate”, ,,Velerim”, ,,Dumnezeu, printre plugari”, ,,Noapte iscariotică”, ,,Înviere”, ,,Au cum plâng serafii?” etc. ,,Trece îndelete prin viață /O pasăre cu lacrima-n plisc”, ceea ce vrea să însemne că avem de-a face cu versuri ce trimit spre atmosfera tainică îmbrățișată de poet și care reprezintă la urma urmei o retragere asumată din realitatea de fiecare zi, precum și ceea ce înseamnă că o asemenea poziție devine preferabilă /preferată. Numai că poetul cedează adesea în favoarea poziției abordate, iar această cedare aduce după sine și nu puține rezultate nefavorabile. Unul dintre acestea ar fi siluirea limbii, fie prin formele gramaticale acceptate, fie prin utilizarea a nu puține arhaisme sau forme abandonate azi de limba română (și vorbită, și scrisă). Iată câteva dintre acestea: monadiere, hialite, tange, nard, nat, onestia, alimane, lăcrimar, primordiu, lucoare și multe altele greu de identificat, dacă nu chiar abia intuite: ,,ești soarele ce asfinte”, ,,cu ochii înecați de neprihană”, ,,arde lunajariște /în smarald de rariște”, ,,Fereastra în surâs de taină /Prefiră daruri de-argyr și nard”, ,,Suntem paradoxați în forme supreme”, ,,Ne înrudim în savaotica suflare”, ,,Când orga-n respir /țese celeste ozoare” etc. Cum se observă, introducerea neologismelor poate deruta uneori: ,,O tu plăsmuitor fără de har /Nu-ți frământa cortexul în zadar”, ,,În toate Dumnezeu sălășluiește” ori ,,Îmbrăcat în hlamide tivite cu stele”. Trebuie făcută o precizare, demnă de a fi reținută pentru cei care n-au cunoștințe corecte despre Bucovina aflată sub administrarea Ucrainei: confrații de la Cernăuți sunt în realitate prizonierii unei dictaturi practicată asiduu de autoritățile ucrainene, ceea ce explică și această întoarcere a poetului despre care scriem spre arhivele limbii materne. De altfel, nu e nicio fericire să trăiești acolo sub permanenta opresiune (și suspiciune) ucraineană, concomitent cu o implacabilă supraveghere a celor care se cred stăpâni incontestabili. Din aceste motive, puținele reușite ale scriitorilor bucovineni, chiar dacă acestea poartă pecetea înstrăinării, trebuie salutate cu deplină încredere. Asemenea motive îndeosebi certifică de ce ,,Arminden cu heruvimi” reprezintă un succes al scriitorului Mircea Lutic și deopotrivă o victorie a limbii române.