Prețul loialității politice

Îl plătim noi. Îi plătim pe mai toți diriguitorii să nu gândească, să nu lucreze pentru noi, ci doar pentru aceia cărora le sunt loiali. Dacă în țările occidentale loialitatea se manifestă pentru coroană, stat, partid, instituție, în România suntem loiali jupânului de care depind cariera, averea, soarta noastră și a familiei.

 

Ca și alte forme împrumutate din civilizația apuseană, loialitatea s-a românizat, însemnând mai ales încredere, supunere, aservire, căci normele cavalerismului, ale dreptății, onoarei și probității morale n-au avut nicicând mai slabă relevanță. A se mai observa că de loialitate s-au folosit guvernanții secolului al XIX-lea, dar într-o variantă care nu știrbea demnitatea individului. Astfel, Bismarck a avut motive serioase s-o legifereze, urmărind să sporească puterea centrală prin fidelizarea amploiaților la stat și a lucrătorilor din marea industrie, ceea ce a dus la creșteri economice fără precedent. Productivitatea muncii a făcut posibilă instituirea primului stat social bine reglementat. Loialitatea politică Încercând să înlocuiască normele și standardele profesional-științifice legale, guvernului Boc i-a venit ideea să introducă loialitatea politică între criteriile de angajare a funcționarilor de stat. Noroc de intervenția promptă a Curții Constituționale care a anulat ordonanța. Ceea ce nu l-a împiedicat să politizeze totul, de la șef de agenție la birou comunal. Privită astfel, loialitatea față de partid a devenit una conjuncturală, politicienii români fiind „mai preocupați de exprimarea loialității față de un patron politic mai puternic decât față de servirea alegătorilor” (Charles King, Univ. Georgetown). Situația face imposibile clarificarea eșichierului politic, delimitarea corectă între stânga și dreapta, iar mlaștina politică actuală va rămâne neasanată. De la „Bună ziua !”, la „Să trăiți !” Pentru că legea se aplică în funcție de toanele șefilor, sistemul de relații între oameni și instituții, între coechipieri și lideri nu este unul de conlucrare, bună înțelegere, ci unul bazat pe ordin și poruncă. De aici și forma cazonă de salut „Să trăiți!” care, practic, a înlocuit „Bună ziua”, formulă reciprocă, generatoare de reverență, solemnitate și voie bună. Sloganul alegerilor din 2004 a fost unul premonitoriu. Soldățescului „Să trăiți!” i s-a lipit epitetul „bine”, ceea ce voia să însemne că alegătorii vor merge în marș forțat spre bunăstare și fericire. Puțini în afara regretatului Octavian Paler au prevăzut ce avea să se întâmple. Dacă până în 2008 tendințele autoritare au fost estompate de guvernarea Tăriceanu, odată cu trecerea liberalilor în opoziție, ceea ce până atunci era doar zvon s-a adeverit. Încet-încet, Parlamentul este ocolit cu intenție de o majoritate realizată ad-hoc, legile trec prin asumare sau la indicația cu degetul, iar cvorumul nu mai contează. Eventuala dispariție a Senatului va accentua degringolada. Autoritarism și slugărnicie Prerogativele primului ministru au fost preluate neoficial de președinte, acesta devenind un fel de factotum, de la politica socială, la cea de apărare, de la împrumuturile unor sume imense de la FMI, BM, UE fără consultarea Legislativului, până la pensii, salariile dascălilor și ale polițiștilor. Din această pricină, presa, publicul au impresia că în România funcționează un singur centru de gândire și comandă politică, în jurul căruia gravitează simpli executanți. Loialitatea îi determină să se conformeze dispozițiilor. O situație identică rezultă și din dosarele acuzaților de genocid și subminarea economiei naționale la revoluție. Fără excepție, toți au dat vina pe sistemul comunist și pe marele cârmaci. El singur avea dreptul să decidă, să gândească pentru toți. S-a schimbat mare lucru? Din păcate, slugărnicia credincerilor generează efecte perverse când face parte din fișa postului. Odată cu îndoirea genunchilor unor foste repere ale intelectualității, sistemul național de valori a fost viciat, se pare, ireversibil. Nu înălțimea morală, nu puterea cugetului, ci tupeul și șmecheria, lingușirea și servirea fără crâcnire a stăpânului țin loc de competențe. Excepțiile nici nu mai contează.