,,A nu polemiza cu ură”

,,În cultura noastră predomină polemicile cu mize mici, transformate repede în atacuri la persoană”. Cu acest enunț preluat din ,,Cuvânt înainte” la ,,Polemici «incorecte» politic” de Theodor Codreanu, (Ediția a II-a adăugită, Editura ,,Ștefan Lupașcu”, Iași, 2011), cunoscutul istoric literar își oferă eseurile critice în volumul menționat, vrând a fi, după cum aflăm din textul cu care acesta se deschide, o culegere ce adună ,,câteva dintre zecile de polemici purtate de autor de-a lungul anilor”.

 

Nu ezităm a afirma că în aceste pagini, Theodor Codreanu își creionează direcțiile de acțiune ale strategiei sale precizând, între altele, că în disputele existente în presa literară se află, de fapt, ,,deliciul vieții literare și culturale”. Și aceasta pentru că cei implicați ,,se bucură sau suferă”, dar nu se aleg cu ,,niciun spor de adevăr”, mulțumindu-se cu așa-zise ,,victorii personale” ce reprezintă în fond nimic altceva decât banale ,,câștiguri narcisiste”. Edificator rămâne răspunsul pe care Theodor Codreanu îl formulează la observațiile menționate și care înseamnă, în esență, ,,a nu polemiza cu ură, ci cu seninătatea minții”, unicul criteriu pentru abordarea disputelor propuse fiind și rămânând susținerea și, deci, propulsarea adevărului. Și încă o precizare necesară: aici trebuie căutată cauza pentru care cele mai multe polemici derulate în cultura românească au eșuat, dovedindu-și ,,lamentabila zădărnicie”. Dar înainte de a semnala direcțiile fundamentale, pe care este clădită structura intervențiilor de față, găsim necesară o trecere prin oferta cărții asupra căreia ne-am oprit. Principalele studii reunite în volumul ,,Polemici «incorecte» politic” de cunoscutul cărturar de la Huși se intitulează după cum urmează: ,,De la marxism la «corectitudinea politică»”, ,,Eminescu și patologia «corectitudinii politice»”, ,,Șansa de a fi reacționar”, ,,Eminescu și creștinismul remanent”, ,,Canonul și utopiile lui”, ,,Este Paul Goma un Soljenițân?”, ,,Cazul Patapievici (ce însumează o paletă largă asupra sarcasmului celui care crede că ,,românii sunt un popor fără istorie»”), ,,O nouă stafie a «corectitudinii politice»”, ,,Salvatorii nației sau criza morală a criticii”. Lista rămâne impresionantă și nu trebuie uitat că aceasta nu include toate titlurile avute în vedere. Oricum, nu dorim să conturăm o distincție nereușită și nici să ne hazardăm în a defini selecția noastră. Și aceasta pentru că postura de față nu se vrea a fi ceea ce nu trebuie să fie: parodiere a intențiilor propuse. O primă sugestie ar constitui-o aceea care-l vizează pe cunoscutul Paul Goma și pe care autorul îl consideră ,,cazul cel mai enigmatic din ultimele patru decenii în spațiul culturii și politicii românești”. Pentru a-l defini și a-i oferi celui interesat eventualele repere, autorul revine asupra comparației acestuia cu fostul disident rus (Soljenițân), conturând sau precizând diferența dintre cei doi: în vreme ce Soljenițân s-a reîntors în Rusia ,,ca erou național”, cu Goma faptele s-au consumat de-a dreptul invers, ,,ca și cum România ar fi continuat să rămână ceea ce a fost anterior”, adică înainte de 1990. De aceea, Theodor Codreanu adaugă: ,,E vremea să ne întrebăm ce adevăr crunt sau ce adevăruri a descoperit Paul Goma de a devenit atât de urât” în propria țară? O trecere în revistă a fenomenelor politice produse în România duce la concluzia că neotroțchiștii, cum îi consideră Theodor Codreanu pe cei proveniți din noua dreaptă românească, au reușit să pună mâna pe Putere, fiind girați de Traian Băsescu, deși Paul Goma se iluzionează că acesta, adică infatuatul președinte al României, va percepe și pricepe adevărul. De unde și aversiunea cunoscutului disident față de Vladimir Tismăneanu, individul adus din SUA și devenit ,,dreptaciul de stânga”, ori cum îl caracterizează Mircea Platon un ,,arivist tipic”, educat în România și SUA, a cărui evoluție ,,de la stânga la dreapta e evident «esoterică» și «proteică»”, oglindind de fapt ,,stadiile andropoviste ale evoluției comunismului”. Sugestiile sunt evidente și conduc spre deciziile ce merită a fi luate în seamă. De reținut că în ultimii șaizeci de ani ,,au fost două generații de tismăneni”, cu precizarea că nu evreii sunt tismăneni sau ,,rollerieni”, ci ,,oportuniști și tismăneni”, rolul lui Tismăneanu fiind acela ,,de a pregăti o nouă generație de oportuniști care să apere sistemul corupt din România”. Dintre polemicile de mare forță și expresivitate trebuie menționată cea intitulată simplu ,,Cazul Patapievici”, mai ales că respectivul combatant este cel care a afișat public negativismul cinic: ,,incontinuu îmi e rușine că sunt român”. Iată și motivul pentru care nu poți decât să te întrebi, asemenea lui Theodor Codreanu, ,,de ce aceste odrasle ale unor foști kominterniști preferă, totuși, să rămână într-o țară atât de execrabilă”, adică România? Dar respectivul, ca și țipătul său caraghios, ,,n-a ajuns decât până la ura de țară, lăsând disperarea lui Cioran”, altfel zis Patapievici n-are cum să fie decât o tipică personalitate dedublată. Și Theodor Codreanu nimerește formidabil atunci când afirmă că fandoselile lui Patapievici, cum că suferă pentru România, nu pot fi cotate altfel decât ,,o minciună specifică mutanților spirituali și etnici”. Remarcabile rămân de asemenea considerațiile din zona finală a volumului, reunite sub genericul ,,Singurătatea lui Adrian Marino”, care reușesc să clarifice destinul ciudat al cunoscutului eseist. După cum se știe, Adrian Marino ,,a conceput ideologia așa cum nu este și nici nu poate fi”. Și aceasta pentru că gânditorul credea ,,într-o ideologie universală, dar liberală, valabilă pentru globalismul modern”. De unde și ,,dualismul” personalității sale ce l-a urmărit și stăpânit întreaga viață. Considerațiile lui Theodor Codreanu, conferind finețe și consistență studiilor sale, nu pot și n-au cum fi la îndemâna oricui. (A nu se uita impresionanta bibliografie de care se servește autorul, mai ales în condițiile în care librăriile, ca și bibliotecile publice, își asigură titlurile necesare după propriile posibilități). Este și motivul pentru care rândurile de față nu se vor a fi decât o semnalare a cărții. Să reținem totuși distincția ce vizează cazul Ioan Petru Culianu. Atitudinea acestuia față de Eminescu, bunăoară, e pusă de comentator pe seama straniei exacerbări a polemistului care a fost inconfundabilul Ioan Petru Culianu. Acesta ar fi depistat, după cum afirmă Theodor Codreanu, ,,lucruri îngrozitoare despre Eminescu”. Or, între atacurile sale la adresa marelui poet și asasinarea respectivului într-un loc nefericit, ,,nu poate exista o legătură cauzală, ci doar contextuală”. Și totuși de ce în zona finală a eseului, la care ne-am referit, semnatarul acestuia ,,culpabilizează un întreg popor”?