D’ale politicii (137)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Enescu (George). În toamna anului 1944, câțiva soldați sovietici beți și agresivi pătrund fără a bate la ușă în locuința bucureșteană a marelui compozitor. Acesta protestează vehement, dar unul dintre ruși scoate pistolul și îl îndreaptă spre Enescu. Soția acestuia, prințesa Maruca (născută Cantacuzino, care – între noi fie vorba – nu se sfiise, „în vremurile bune” să-i pună mai multe perechi de coarne marelui artist născut la Liveni), se interpune ferm între cei doi „actori”, evitând în ultima clipă producerea unei tragedii. Se spune că acest incident – de fapt intenția de a repara penibila gafă – este unul din motivele invitării lui Enescu la Moscova în aprilie 1946, dar și unul din motivele esențiale ale deciziei lui ulterioare de a se stabili în Occident. > Hoț. Nu garantez veridicitatea afirmației, dar îmi place presupunerea: se pare că limba română este singura în care acest cuvânt are și o conotație pozitivă, laudativă, de alint. > Jug. „Confiscat”, de un secol încoace, de limbajul politic comunist („jugul fascist” etc.), banalul accesoriu zootehnic a avut, la origini, conotații cu mult mai pașnice, mai fertile. Se poate observa că multe unități de măsură arhaice – desemnate prin cuvinte de un farmec aparte – își au obârșia în vechile practici agrare. De pildă, un acru era suprafața de ogor ce putea fi arată într-o zi cu o pereche de boi. În latină, „iugerum” (0,57 ha) din care a derivat termenul „iugăr”, folosit mai ales în Transilvania, era din aceeași familie de cuvinte cu „jugum” (jug). În coloniile grecești de la Pontul Euxin, se folosea măsura de lungime „stadion” (184,98 metri), devenită apoi numele unei piste de atletism de 180-200 metri lungime și, ulterior, prin extensie, arena sportivă. > Lovele. Cuvântul – deficitar de singular – provine din țigănescul „lovo” (ban). Atestat la noi încă de prin 1861 (Orășanu), termenul se regăsește – interesant! – și în maghiară, rusă ori… franceză. Banii au fost cei mai fertili producători de argou, de expresii. Ei rămân și azi, în multe limbi, ca o materie consumabilă, chiar… comestibilă (vezi, în lb. română, „mălai”). Iar monedele vechi, ieșite de mult din uz, continuă să circule, să aibă acoperire în limbaj: parale, gologani, franci, orți („a da ortul popii”) etc. Ei trăiesc, lingvistic, fie prin metonimie (sunători, zimțați), fie prin nume împrumutate, cărora nimeni nu le mai poate desluși originea: ghelzi, lovele, mangafeți, mardei, pitaci, pițule (ori, mai nou, verzișori). Iată că banul, ca și Diavolul – al cărui prim mesager a fost și este – nu are moarte, ba chiar are mii de chipuri, de nume… > Opțiuni (autoconjugale). Impresionat de noua mașină a amicului meu – și întrebându-l de preț –, acesta mi-a spus că mult mai mult l-au costat „opțiunile”. La mirarea mea (știam că acel model se livrează full-options) el mi-a spus că se referea la condițiile puse de nevastă-sa pentru a-i aproba mult visata achiziție: sejur în Dubai, blană de vizon, bucătărie nouă… L-am lăsat gânditor, parcă regretându-și opțiunile, dar mi-a fost jenă să întreb pe care, în ce ordine: cea conjugală, cea automobilistică… > Scrupule. Noțiune morală inventată de niște oameni lipsiți de orice scrupule. > Șapte (minute). Iată timpul maxim (cel minim nu e precizat!) în care o echipă de bărbați voluntari la un experiment organizat de Universitatea din Groningen, vizând scanarea creierului în timpul actului sexual, trebuia, musai, „să termine”. Testul (destul de incomod, deoarece capul – mai precis, aici, ar fi, cred, cutia craniană – „cobailor” trebuia menținut strict nemișcat în fața scannerului!) a relevat că apropierea și trăirea orgasmului oferă reacții și efecte cerebrale absolut identice celor generate de… o doză masivă de droguri. Concluzie: nu trageți pe nas, trageți…, mă rog, faceți amor! Este (aparent) mai ieftin, (poate fi) mai sănătos și nu creează, cu vârsta, dependență, ci dimpotrivă… E drept – legea compensației? – că plăcerea durează mai puțin… > Trufe. Ciuperci rare, de lux, pe care francezii le descoperă cu purcei special antrenați. Valoarea lor e înzecită de faptul că încă nu pot fi cultivate. Pe la 1890, o carte de „bune maniere” avertiza snobilimea vremii: în țara noastră, trufele nu există decât în băcănii, la negustori lacomi și fără Dumnezeu. Unii vă vând zbârciogi românești puși în sos, drept scumpele, cătatele trufe”. Iată un sfat perfect valabil și azi. Și nu doar în privința păguboaselor delicatese exotice. > Viață. Un motiv suficient pentru a nu-ți lua viața (cu provocările, absurdul și necazurile ei) prea în serios poate fi convingerea că, oricum, nu vei putea ieși viu din ea. > Zaibăr. Dacă v-aș spune acum că tradiționala „streșinică” a lui Nea Mărin nu este un brand oltenesc, desigur că nu m-ați crede. Așa că o să mi-l iau avocat „tobă de carte” pe amicul meu ieșean B.U. Zaibărul – un hibrid rezistent, adaptat în vreme la condițiile Olteniei – provine (vai!) din pepiniera Seibel (din sudul Franței), iar intrarea lui pe plaiurile mioritice sudiste datează abia din anii 1903-1910.