Valoarea postului după Sf. Scriptură

Postul în Vechiul Testament. Sfânta Scriptură oferă o noțiune clară și cuprinzătoare a postului, recomandându-l credinciosului ca mijloc de ascultare față de Dumnezeu și de a ajunge la perfecțiunea morală. Primul aspect al postului pe care ni-l prezintă Vechiul Testament este acela de ascultare și supunere față de Dumnezeu, de smerire a sufletelor și de obediență pentru păstrarea bunelor legături cu Dumnezeu.

 

Pentru prima dată în Sfânta Scriptură, termenul de post îl întâlnim în cartea Levitic (16, 29: Aceasta să fie pentru voi lege veșnică: în luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiți și nicio muncă să nu faceți, nici băștinașul, nici străinul care s-a așezat la voi. Termenul tradus în limba română (ca și în TOB: vous jeûnez) prin să postiți este redarea din ebraică a verbului anah, care în alte traduceri a fost redat prin expresia să vă smeriți (sufletele). În ambele traduceri trebuie să urmărim înțelesul spiritual al postului, de smerire a sufletelor, fără a neglija însă și aspectul fizic, de abținere de la anumite alimente sau chiar înfrânarea totală de la hrană pentru o perioadă, înfrânare de care ne vorbește și textul de mai sus, referindu-se la Ziua Împăcării (Ispășirii – Yom Kippur), în care evreii nu consumau nimic din seara zilei de 9 a lunii a șaptea până în seara zilei a zecea (Levitic 23, 32). Aspectul acesta fizic, exterior, al postului, abținerea de la ceva, fără a fi corelat cu aspectul spiritual sau interior al postului, este mustrat de profetul Isaia în binecunoscutul capitol 58 al cărții sale, versetul 3 cuprinzându-le pe amândouă. Astfel întâlnim un al doilea termen în limba ebraică ce definește postul (Isaia 58, 3), dar pentru prima dată întâlnit la Judecători (20, 26), de această dată însă prin verbul tsum nu se mai înțelege ca prima dată smerirea sufletelor, ci abstinența de la mâncare. Compus din aceste două aspecte și coroborat de rugăciune, postul putea să aducă celor cel practicau rezultatul scontat, vestit de profet în același capitol, versetul 9: Atunci vei striga și Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Rațiunea sau motivația postului. Deschizând Sfânta Scriptură, din primele capitole ale Genezei aflăm că Adam și Eva au fost izgoniți din Eden pentru neascultarea poruncii divine de a nu gusta din pomul cunoștinței binelui și răului. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și alături de ei alți Sfinți Părinți susțin ideea că porunca dată de Dumnezeu protopărinților de a nu mânca din pomul cunoștinței este poruncă de post, chiar în cuvintele «Nu mâncați» este o lege a postului și înfrânării. Sfântul Maxim Mărturisitorul însă nu împărtășește aceleași idei cu cei doi părinți amintiți mai sus. Referitor la episodul căderii protopărinților, el se limitează la a spune că omul, sfătuit fiind de șarpe, a mâncat din pomul neascultării și nepregătit fiind pentru aceasta s-a îmbolnăvit de necunoștința cauzei sale. Sfântul Maxim pune un accent deosebit pe ideea neascultării în detrimentul celei de post atunci când este vorba de căderea în păcat a lui Adam și Eva, accent justificat și de faptul că le era permis să se desfăteze cu roade din toți pomii raiului, în afară de unul, ce le era mijloc de exersare a voinței. După examenul căzut de protopărinți la exersarea voinței prin ascultare sau post, cauzele postului au devenit multiple. De cele mai multe ori, în Sfânta Scriptură postul este întâlnit ca o disciplină autoimpusă cu scopul de a mai stopa din zburdălniciile trupului și a da un mai mare avânt spiritului. Printre alte probleme pentru care postul era cea mai bună rezolvare se numără și dorința perenă a omului de a-și ispăși cel puțin o parte din păcate sau dorința acestuia de a reface legătura cu divinitatea, legătură ruptă de păcat. O altă motivație a postului este și dorința omului de a se pregăti pentru a intra în legătură cu lumea spirituală în general. (…) Singura poruncă explicită a legii mozaice despre post se referea la Ziua Curățirii, Ispășirii sau Împăcării (Yom Kippur sau Yom haKippurim – ziua celor care se ispășesc), în care evreii, după cum am menționat, potrivit poruncii divine, își smereau sufletele, nădăjduind în curățirea de păcate și împăcarea cu Dumnezeu. Trecând peste aspectele practice ale zilei de 10 Tișri (rugăciunile din templu, eliberarea țapului ispășitor în pustiu – la Azazel), este interesantă mărturia contemporană a unui rabin referitoare la această zi: în această zi, răscolim adâncurile conștiinței, nu lăsăm niciun domeniu neexplorat în profunzimile sufletului și scoatem la iveală răul […], fiecare evreu se înfățișează cu păcatele sale înaintea judecății cerești, înaintea propriei conștiințe și înaintea colectivității din care face parte. Chiar dacă postul nu a fost hotărât prin poruncă divină, totuși credincioșii au apelat la această practică spirituală pentru a avea o certitudine în plus a ajutorului divin (Judecători 20, 26), pentru a obține mai rapid iertarea unei grave greșeli (I Regi 21, 27), pentru vindecarea unei boli fără leac (II Regi 12, 16) sau pentru stoparea unei calamități naturale (Ioil 2, 12-17). În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament este des întâlnit postul ce implica întreaga comunitate și care era ținut în amintirea unor dezastre naționale (I Regi 7, 6; Zaharia 8, 19 ș.a.), acest fenomen înmulțindu-se mai ales după dărâmarea cetății Ierusalimului și a sanctuarului, când jertfele, ce acum nu se mai puteau aduce, au fost înlocuite de post. Modele și moduri autentice de a posti. Precizam mai sus că omul se pregătea prin post pentru a intra în legătură cu lumea spirituală, pentru a primi porunci din partea lui Dumnezeu sau pentru a consulta voia divină în luarea unor decizii. Cel mai elocvent exemplu pentru a întări această afirmație îl reprezintă Moise, care, pentru primirea Tablelor Legii, patruzeci de zile și patruzeci de nopți nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut (Ieșire 34, 28). Sfântul Ioan Gură de aur spune: Moise și Ilie, turnurile profeților din Vechiul Testament, deși erau mari și străluciți și prin celelalte fapte ale lor și aveau multă îndrăznire către Dumnezeu, totuși când vroiau să se apropie de Dumnezeu la post fugeau. Referitor la profetul Ilie, Sfânta Scriptură ne relatează că a mâncat o turtă coaptă în vatră și a băut un urcior cu apă (III Regi 19, 6) și întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la Horeb, muntele lui Dumnezeu (III Regi 19, 8). Anterior însă profetului Ilie, găsim în Sfânta Scriptură modelul de postire, dacă îi putem spune așa, a regelui Saul. (…) Regele Saul a făcut din post o pregătire prealabilă contactării lumii demonice atunci când nu mâncase pâine toată ziua și toată noaptea (I Regi 28, 20) înainte de a cere necromantei din Endor să cheme duhul lui Samuel. Și în viața regelui David găsim un model de postire, de această dată autentic, el accentuând atât prin fapte (II Regi, 12, 16-18), cât și prin cuvinte necesitatea de a conjuga postul cu penitența: m-am îmbrăcat cu sac și am smerit cu post sufletul meu (Ps. 34, 12) și cu rugăciunea: mi-am smerit cu post sufletul meu, m-am îmbrăcat cu sac […] întru rugăciunea mea către tine Doamne am strigat (Ps. 68, 12-13; 15). Prin post David spera că va abate pedeapsa divină ce avea să-i omoare copilul născut de Batșeba, însă nu a fost așa (II Regi 12, 22-23). Acest lucru este aparent surprinzător, pentru că, lecturând și textul cărții III Regi (21, 16; 27; 29), putem vedea că postul ținut de Ahab pentru uciderea lui Nabot, însoțit fiind și de regret, a umblat trist (III Regi 21, 27), a dus la amânarea pedepsei divine ce avea să se abată asupra casei lui, atât timp cât el trăia. Postul însă a devenit cu timpul o formalitate pentru poporul ales, de aceea profeții, mesageri ai voii divine, cei prin care Dumnezeu mustra poporul pentru abaterile sale, nu au întârziat să combată modul superficial de practicare a postului în Israel. Isaia (în capitolul 58) face o prezentare generală a situației existente, arătând atât modul cum se postea (Isaia 58, 3-5), cât și modul cum ar trebui să se postească (Isaia 58, 6-7; 9-10). Comentând acest pasaj, Sfântul Vasile cel Mare spune: «Dezleagă orice legătură a nedreptății». Treci cu vederea insulta ce ți-a pricinuit aproapele, iartă-i păcatele! «Nu postiți în judecăți și în certuri». Nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău! Te abați de la vin, dar nu-ți stăpânești ocările! Postești toată ziua, aștepți să vină seara ca să mănânci, dar îți cheltuiești toată ziua în judecăți! Postul nu știe ce-i camăta! Masa celui care postește nu miroase a procente! Aceleași mustrări de fățărnicie sunt aduse poporului evreu și de Ieremia (Ieremia 7, 9-10), Zaharia (7, 9-10) sau Ioel (2, 12-13): «Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și cu tânguire». Sfâșiați-vă inimile și nu hainele voastre. Alți profeți, dacă nu au mustrat, prin cuvântări, au dat pildă de post și de pocăință prin pilda vieții și relatările făcute. Este cazul cărții profetului Iona, ce relatează pocăința cetății Ninive, care fusese îngenuncheată, capul i se înclinase spre prăpastie; avea să primească lovitura de moarte venită de sus; dar postul, ca o putere coborâtă din cer, a smuls-o din porțile morții și a readus-o la viață. Despre profetul Daniel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Tot însoțit de post a intrat și Daniel în groapa cu lei și a ieșit de acolo ca și cum ar fi fost între oi blânde, iar despre istoria celor trei tineri adaugă: Deși focul acela era foc, cum de nu și-a făcut lucrarea sa? Deși trupurile lor erau trupuri, cum de nu au ars cum ard trupurile? Cum? Întreabă postul și-ți va răspunde. Folosul și urmările postului. În relatările scripturistice, postul este prezentat întotdeauna ca având roade din cele mai bune. Este, bineînțeles, vorba despre postul cel adevărat, postul bineplăcut Domnului, de care vorbea Isaia (Isaia 58, 6). Prin el Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii, sus pe muntele Sinai, iar prin lăcomie la mâncare (Ieșire 32, 6), opusul înfrânării și postului, poporul s-a făcut nevrednic de primirea lor. O singură îmbătare cu vin a zădărnicit cele patruzeci de zile de post și rugăciune a lui Moise. Acest post, unit cu rugăciunea, l-a dăruit pe Samuel mamei sale (I Regi 1, 8; 11), l-a născut (Judecători 13, 4) și l-a făcut puternic pe Samson (Judecători 16, 17), l-a făcut pe proorocul Ilie să-l vadă pe Dumnezeu în adiere de vânt lin (III Regi 19, 8;12) și să aducă secetă pe pământ trei ani și șase luni (III Regi 17, 1), i-a arătat mai frumoși și mai grași la trup pe cei trei tineri ce nu se învoiseră a mânca din cele de la masa regelui (Daniel 1, 8;12) și i-a scos teferi din cuptorul de foc din Babilon (Daniel 3, 21;26), și tot postul coroborat de rugăciune l-a păzit nevătămat pe Daniel în groapa cu lei (Daniel 6, 17-24. 10, 2). Stăruința în cererile pe care i le adresăm lui Dumnezeu trebuie respectată și la nivelul postului, psalmistul David vorbind de o perseverență dusă până la extenuare: Genunchii mei au slăbit de post și trupul meu s-a istovit de lipsa undelemnului (Psalmi 108, 23), având însă mângâierea divină ca finalitate. Postul este mai folositor și are urmări mai benefice decât multe alte comportamente prozaice. Acest lucru îl accentuează Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la pocăința ninivitenilor: porfira a fost întrecută în cinste de sac. Ce n-a putut face porfira a făcut sacul; ce n-a reușit coroana a săvârșit cenușa. Postul în Noul Testament. Termenul de post, ca verb (21) sau substantiv (8), apare de 29 de ori în Noul Testament în doar șase dintre scrierile apostolilor. Sfântul Ioan Botezătorul, pecetea celor două Testamente, cum îl numim în acatist, rămâne modelul numărul unu de postire, de viață austeră și în același timp inițiatorul unui adevărat curent de viață spirituală cu un mare și imediat impact asupra comunității iudaice. Atitudinea Mântuitorului față de post nu a fost una ostilă, El nefiind deloc împotriva postului în sine când l-a criticat, l-a combătut pe cel ținut cu ostentație spre etalarea credinței înaintea oamenilor. O atitudine ostilă față de post ar fi în dezacord și cu faptele Mântuitorului, bineștiind că, după ce a fost botezat, a fost dus de Duhul în pustiu (Matei 4, 1), unde a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Mai mult decât atât, în predica de pe munte, Mântuitorul, alături de milostenia netrâmbițată și rugăciunea nefățarnică (Matei 6, 2-6), enumeră și postul neformal ca pe un act de exteriorizare a credinței, dându-ne prescripții clare pentru modul în care trebuie să postim (Matei 6, 16-18): unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești. Sfântul Maxim Mărturisitorul, interpretând acest text, ne arată că fața este icoana întregii noastre vieți, iar capul este simbolul minții. Deci, pătrunzând în înțelesul spiritual al cuvintelor Mântuitorului, ne învață că a spăla fața înseamnă a ne curăți viața de toată întinarea păcatului, iar a unge capul înseamnă a face mintea să strălucească de cunoștința dumnezeiască. Mântuitorului i s-a reproșat că El și ucenicii Lui nu postesc (Matei 9, 14). Important este însă răspunsul Mântuitorului la această învinuire, răspuns ce ne învață că cea dintâi menire a postului este de a ne apropia de Dumnezeu și a rămâne în legătură cu el, iar Mântuitorului nu i se poate imputa faptul că nu ar fi fost în legătură cu Tatăl Ceresc, și nici apostolilor care l-au urmat îndeaproape. Un alt episod din Noul Testament care ne atrage atenția de această dată asupra puterii pe care o are rugăciunea întărită de post asupra duhurilor demonice este cel al vindecării lunaticului (Marcu 9, 29), observând de aici că ucenicii, nemaiaflându-se într-o misiune încredințată de Mântuitorul (Marcu 6, 13), trebuia adusă contribuția lor personală la vindecarea demonizatului, respectiv rugăciunea și postul. Mântuitorul, ca și profeții Vechiului Testament, a atras atenția asupra primejdiei de a respecta un post pur formal, care să nu fie expresia înfometării și a însetării după Dumnezeu recomandată de Amos (7, 11) și cu atât mai puțin a iubirii aproapelui (a se vedea pilda vameșului și a fariseului). Aghiografii Noului Testament au acordat postului rolul cuvenit în viața religioasă, în scrierile lor postul fiind privit prin prisma învățăturii evanghelice reliefând rolul său atât în alegerea unor păstori duhovnicești, cât și în viața de zi cu zi a credincioșilor. În scrierile noutestamentare ni se mărturisește că hirotonia era însoțită de post, atât din partea celui ce hirotonea, cât și din partea celui hirotonit (Fapte 13, 2-3), această practică transmițându-se mai departe și în Biserica Primară, unde se apela la post înainte de alegerea unor noi conducători spirituali. Referitor la rolul postului în viața de zi cu zi a credincioșilor, și mai ales din viața soților, Sfântul Pavel îndeamnă: Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre (I Corinteni 7, 5), iar Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă retoric: Care ar mai fi rostul postului și al înfrânării dacă dragostea este sfâșiată? Niciunul! Comentând textul de la Romani 14, 3: Cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit, Sfântul Vasile cel Mare arată care este folosul postului pentru fiecare dintre noi și mai ales pentru familia creștină: Postul păzește pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Așa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. Stud. ILARION ARGATU