Doi oameni

În istoria satului Gulia și în memoria locuitorilor acestuia se mai păstrează imaginea și amintirea reputatului învățător Alexandru Arșinel (1901-1995), fost îndrumător și dascăl al multor generații. Alături de soția sa Natalia (1907-2001), și ea învățătoare, regretatul dascăl și-a urmat neabătut calea și crezul său, dăruindu-și întreaga putere de muncă, talentul și priceperea în folosul satului, al locuitorilor acestui cătun, la dispoziția cărora a fost mai bine de 40 de ani.

 

A scrie astăzi despre o asemenea figură de excepție înseamnă să te apleci cu smerenie și respect în fața memoriei sale, a mormântului său din cimitirul vechi al bisericii, cu întreaga gratitudine a celor care, dacă astăzi sunt oameni în adevăratul sens al cuvântului, acest lucru se datorează și faptului că primele patru clase primare le-au parcurs sub îndrumarea lui Alexandru Arșinel. Nu ne-au rămas prea multe date biografice și cred că nici nu ar avea prea multă importanță dacă le-am cunoaște. Important este că peste tot întâlnim prețuirea a zeci de oameni, în sufletul cărora se păstrează amintirea fostului dascăl, alcătuită din seriozitate, cinste, patriotism, curaj, sacrificiu, putere de muncă, spirit de organizare și dăruire. La clasă, în activitățile cultural-artistice (cor, brigăzi artistice, echipe de dansuri populare și de teatru de amatori), ca și în relațiile cu oamenii locului, acest „domnu’ Trandafir” al Guliei era extrem de vioi și jovial, folosea cu energie și pricepere cuvintele vechi și noi, împletindu-le într-o logică pe deplin convingătoare. Nimeni nu pleca de lângă el nedeslușit, neconvins de ceea ce trebuie și era bine să facă. Uneori își cheltuia banii făcându-ne bine și nouă, elevilor, și părinților noștri, cumpărându-ne cărți și caiete, cerneală, creioane colorate etc. Părea că nu căuta să se îmbogățească, confortul lumesc nu-l prea interesa, iar adevărata lui fericire era atunci când se afla la catedră, în fața corului, în rolul nu știu cărui slujitor domnesc din „Apus de soare” etc. Deși curajul nu-l părăsea niciodată, Alexandru Arșinel avea și momente când se ferea să-și exprime o părere, o opinie clară ori să facă vreun gest ce ar fi putut da naștere la interpretări nedorite. De exemplu, pentru a nu intra în conflict cu autoritățile locale sau cu inspectoratul școlar, la 5 noiembrie 1956 a solicitat și a obținut, „în mod excepțional”, aprobarea Mitropolitului Moldovei ca oficierea cununiei religioase a fiilor săi să aibă loc la domiciliul său din Gulia. Dl Arșinel și-a luat această măsură de precauție atât față de dispozițiile ateiste impuse în școli de autoritățile politice ale vremii, dar și față de consătenii săi, cărora nu dorea să le inducă vreun sentiment neplăcut generat de poziția sa în societate. De asemenea, nu-i făcea plăcere să-și impună punctul de vedere dacă nu era convins că locul și momentul erau potrivite pentru așa ceva. A venit în satul Gulia în anul 1924 și, împreună cu învățătorul Ioan Timofte (1891-1956), a preluat clasele I-IV care funcționau în casa cântărețului bisericesc Vasile Chiriac. După numai doi ani, școala s-a mutat în noul sediu, construit din fonduri publice, dar și prin contribuția gulienilor, „instigați” de cei doi dascăli. Aici și-a lăsat tinerețea, maturitatea, dar și câteva lacrimi vărsate la momentul pensionării. Apoi, a trăit și durerea demolării școlii vechi, parte a sufletului său, înlocuită cu alta nouă, cu etaj, mai spațioasă și mai luminoasă, dar care trage să moară din motive și/sau cauze pe care nu le cunosc, dar le pot bănui. Din păcate, nu se știe dacă urmașii direcți ai învățătorului Arșinel i-au perpetuat numele și faptele, în sat nemaifiind nimeni care să se tragă din această familie. Până și casa în care a locuit a fost vândută și demolată, dar au rămas mormântul și pioasele amintiri despre cel ce-a fost domnu’ Arșinel. Cam în același timp, la biserica din vecinătatea școlii, a slujit cu credință și evlavie preotul Dumitru Roată (1935-1982). Hirotonisit la 10 mai 1935 de ÎPS Nicodim, mitropolitul Moldovei, și episcopul L. Botoșăneanul, tânărul preot originar din Liteni, licențiat în teologie la Cernăuți, a fost numit paroh la biserica din Gulia, în ziua de 4 iunie 1935, slujba de instalare fiind oficiată de protoiereul Iacob Chiticaru. Pentru meritele sale pastorale, Dumitru Roată primește, în anul 1968, titlul de „preot iconom stavrofor”, cu dreptul de a purta la slujbe „brâu albastru și Sfânta Cruce cu bendiriță”. Lui i se datorează reconstrucția actualei biserici, profanată de soldații sovietici (1944), repictarea și resfințirea ei (1956), construcția casei parohiale și a troiței (1936) închinate ostașilor din Gulia, căzuți pe câmpurile de luptă în războaiele de la 1877 și 1916-1918, împrejmuirea perimetrului bisericii cu zid din piatră, amenajarea aleilor și înființarea unei livezi cu peste 200 de pomi fructiferi (1938) și achiziționarea clopotului mare (1939). Ca paroh și păstor al ortodocșilor din Gulia, părintele Roată s-a ferit permanent de ispita venită din partea partidelor politice din acele vremuri și „s-a ținut tare” în fața presiunilor de tot felul care s-au abătut asupra sa și a familie sale. A respectat cu sfințenie sărbătorile tradiționale, dar a oficiat și slujbele cuvenite în zilele impuse de autoritățile laice sau bisericești: sărbătorirea lui Nicodim cel Sfințit (22 decembrie 1935), Ziua muncii de folos obștesc (aprilie 1937), Ziua marinarilor căzuți în Primul Război Mondial (15 august 1937), Te Deum pentru Marele Voievod Mihai (8 noiembrie 1938) și altele. Își ținea slujbele decent și fără emfază, iar în liturghii strecura, prin cuvinte de o elocvență înflăcărată, înțelepciunea adunată de prin cărți numai de el știute, care îi făcea pe credincioși să-l asculte în liniște și cu multă bucurie. Alteori, slujbele sale erau monotone, dar decente, pioase și modeste. Avea o demnitate simplă și precisă, iar ca om al Bisericii, o parte considerabilă a personalității sale cuprindea consistente convingeri religioase. Nu credea în existența fericirii pe pământ, nu râvnea la măriri sau averi și se mulțumea cu „pâinea și peștii” primiți pentru munca sa. Ochii lui de om blajin, care le observă pe toate, te măsurau și te cântăreau în câteva clipe, pentru ca apoi să te îndemne la „pace, între oameni bunăvoire”. Ajutat de presbitera Maria, la sfârșitul anului 1938 preotul Roată a înființat un „Cerc de credință ortodoxă”, la care participau învățătorii și membrii Consiliului Parohial din Gulia, credincioșii care se bucurau de prestanță și influență în rândul locuitorilor și, din când în când, erau invitați preoții din parohiile învecinate. Membrii cercului se adunau o dată pe lună, în preziua sau chiar în ziua unei importante sărbători, ocazie cu care erau dezbătute problemele nou apărute în viața bisericii și a satului, acțiunile ce urmau a fi întreprinse pentru promovarea valorilor autentice ale credinței ortodoxe, menținerea și dezvoltarea tradițiilor specifice locului, diversificarea legăturilor sufletești și de iubire duhovnicească între credincioși, dintre aceștia și locuitorii parohilor vecine și altele. Întrunirile membrilor cercului, la care participa multă lume, erau precedate de frumoase slujbe și liturghii oficiate de preotul Dumitru Roată și invitații săi. Aceste manifestări au încetat în anul 1947, fiind interzise de autorități. Astăzi, atât învățătorul Arșinel, cât și preotul Roată își dorm somnul cel veșnic în partea veche a cimitirului satului, acoperiți de iarbă și flori, udate – din când în când de puținele lacrimi ale celor ce se perindă pe la mormintele lor, îngrijite și vegheate îndeaproape de actualii slujitori ai bisericii. De aici, unul veghează la păstrarea credinței și a tradițiilor strămoșești, iar celălalt așteaptă renașterea și înflorirea învățământului românesc. Dacă părintele Roată are de ce se bucura, învățătorul Arșinel trebuie să se mulțumească cu gloria școlii de demult, la care nu a mai adăugat nimeni nimic. În demnitățile pe care le-au deținut, amândoi s-au străduit să sporească prestigiul și autoritatea instituțiilor pe care le-au reprezentat, să stabilească între ei legături strânse de respect și considerație și să cultive o dragoste comună: muzica. Amândoi au îmbătrânit slujind așa cum au știut ei mai bine, unul – Biserica și celălalt – școala, și amândoi au muncit cu convingerea neclintită că numai astfel își vor atinge țelul propriilor credințe. Pentru că unul m-a creștinat, iar celălalt mi-a arătat și m-a așezat în capul drumului vieții, în afara acestor rânduri nu mai pot decât să le mulțumesc și să le port o pioasă amintire. CONSTANTIN AIOANEI