Rugăciunea și foloasele ei la Sf. Grigorie Palama (1296-1359) (I)

„Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama.

 

Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experiență duhovnicească a creștinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire și rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost, așadar, este și va fi viața Bisericii, viața și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile. Tradiția rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17) și o regăsim în scrierile Părinților pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieții monahale isihaste (isihia = liniște, tăcere). Muntele Athos a devenit, în secolele XIII-XIV, centrul mișcării de înnoire a vieții călugărești, prin sporirea rugăciunii, mișcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), care a formulat teologic, întâia oară, doctrina și practica isihastă bazată pe întâlnirea înțelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, rostită neîncetat. 1. Viața Sfântului Grigorie Palama Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) și pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat și instruit în științele vremii de celebrul învățat Teodor Metochites, agonisindu-și o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-a făcut pe Grigorie să țină încă din adolescență un regim de asceză aspră, cu post și veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine și apă. Primul învățător în viața sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei și a rugăciunii minții încă de când era în lume. Lepădând atracțiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi frați ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă Mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viață de post, de veghe și rugăciune neîntreruptă, ziua și noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!”. După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alți trei ani, s-a distins prin practica virtuților, înțelepciune și cuvânt, înfrânându-și chiar și trebuințele cele mai naturale, „luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”. În decurs de trei luni nu dormea nicio noapte, ci nu-mai puțin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia și, în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă orașul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăiește o viață duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toți și nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta și duminica se aduna cu ceilalți monahi la Sfânta Liturghie și la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieții, sănătos la trup, neatins încă de nicio boală. Intensifică postul și vegherea, iar prin lacrimi multe își curăță ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, fața îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viața Maicii Domnului și a unor cuvioși părinți atoniți. Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica și învățătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit și al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o și pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverșunat mistica răsăriteană și Ortodoxia însăși. Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341, care a dat dreptate isihaștilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în Occident, fiind nu doar bine-primit în Biserica Romano-Catolică, ci și promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă, în 1345, un sinod care-l anatemizează pe Palama, susținând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii, care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antiereticele I-VII și câteva epistole către alți monahi isihaști (până-n 1345). Urcat, în 1347, pe tron, Ioan Cantacuzino convocă, în 27 mai 1351, un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învățăturile lui Varlaam și Achindin. Gregoras fu închis în Mănăstirea Hora. Deși ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359, Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunțându-și ziua morții înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni și el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi și episcopi și a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui ziua de 14 noiembrie și a doua duminică din Postul Mare. 2. Opera și doctrina Sfântului Grigorie Palama Întreaga operă a Sfântului Grigorie Palama e centrată pe rugăciunea neîncetată a minții în inimă; viața însăși a lui a fost o rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama a experimentat pe viu isihia și cunoașterea lui Dumnezeu ce vin prin rugăciunea lui Iisus, și de aceea triadele I și II poartă un titlu comun, ele fiind adresate celor „ce se dedică cu evlavie isihiei”, a treia triadă conținând lucrările în care sunt „respinse” (tratatul I) și enumerate „absurditățile ce provin din premisele (tratatul II) și concluziile (tratatul III) filosofului Varlaam”. (Va urma) Pr. BOGDAN MICLIUC