Starea crizei

Criza asta a devenit un subiect mai mult decât agasant. Însă de neevitat. Subiectul este impus acum și de rezultatele recentului sondaj CURS. Dar cum? Mi s-a părut interesant, de această dată, să observăm împreună cum se manifestă în titlurile unor instanțe mediatice care deja s-au pronunțat despre rezultate. Astfel, iată că pentru unii aprecierea momentului se poate face prin ierarhia formațiunilor politice din perspectiva intențiilor de vot. Pentru alții e important câți români, procentual, văd ieșirea din criză. Pentru alții, când… se va vedea luminița de la capătul tunelului.

 

Pentru alții, cine va fi șeful partidului de la putere: rămâne/ nu rămâne actualul, vine/ nu vine principalul (singurul?) oponent/ pretendent? Cică partidul ar spune că rămâne Boc, cică „publicul larg” (adică din alte partide și fără de partide) ar zice că (ar trebui să vină) Blaga. Dar acestea sunt doar firave prezumții de sondaj, nu adevăruri; nici de-o parte, nici de alta. Și, dacă nu va fi cu supărare, de ce să vină Blaga?! Sau de ce să iasă țara din criză fix („abia”) peste 3 ani sau… peste fix „chiar mai mult”? Caut să-i înțeleg pe dezamăgiți, dar nu reușesc să-i înțeleg pe apaticii care au ales (iar dacă motiv este tocmai criza, asta n-ar fi o scuză) să facă din dezamăgire un mod de a fi. Și care au ales să considere criza doar treaba altora: a contextului financiar-economic internațional, a guvernului, a politicienilor, a finanțiștilor. Mai că aș spune că lor criza (ce nu-i nici cutremur, nici tsunami), deși nu le convine, le place. Ce ofuri, ce vaier, ce tânguială… Lung prilej de vorbe și de ipoteze.