Gheorghe Grigurcu se destăinuie

Cartea despre care scriem – Gheorghe Grigurcu, O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel, Ed. Pleiade, Satu Mare, 2009 – își are istoria ei, pe care autoarea o dezvăluie în percutanta-i introducere (,,Gheorghe Grigurcu și tentația ficțiunii”), lăsându-ne a înțelege că aceasta s-a ivit prin ,,provocări succesive”, din care n-a lipsit, bineînțeles, curiozitatea pentru ,,personajul retras și baricadat în spatele unei duble solitudini”.
 

Într-o tentativă de transpunere a mărturisirii criticului (mărturisire care ar putea fi și jurnal, și confesiune memorialistică, și eseu), Dora Pavel schițează o eventuală confesiune a renumitului critic, încheiată prin această precizare inevitabilă: ,,…mi-am dat seama că sunt (altfel), că între mine și semenii mei s-a produs o falie ce nu se va închide niciodată”. De altfel, neașteptatul interviu, acoperind dimensiunea unei cărți, poate fi considerat – declară autoarea – ,,mostra cea mai elocventă” despre cum se poate face reabilitarea ficțiunii prin chiar literatura confesivă. Se subînțelege că volumul despre care scriem ,,mustește de reflecții și mărturisiri” edificatoare pentru definirea și înțelegerea scriitorului autoexilat la Tg. Jiu, cum se știe. Este de remarcat, înainte de orice, exprimarea percutantă a celui întrebat (sintagmă ce-l definește pe intervievat), altfel o exprimare, cum o definește și autoarea, ,,ceremonioasă, cumpătată (după cum se poate ușor sesiza) și supusă intransigenței celui ce se autodefinește. A nu se înțelege de aici că ar fi vorba de o convorbire oarecare, tipic reportericească (adică autentică). Și aceasta deoarece procesul destăinuirii are farmecul său constând atât din substanța comunicării, cât și în transmiterea acesteia. Iată, de pildă, un simplu fragment din răspunsul ce vizează opinia sa despre ,,femeia eternă”: ,,Am impresia, totuși, că există în viața fiecărui bărbat adevărat un astru feminin ori chiar doi, trei aștri meniți a nu se vesteji niciodată pe bolta simțămintelor. Aștri prin care Erosul triumfă asupra vremelniciei, cu frivolitate, drept apanajul său”. Se înțelege că îndelunga convorbire cu Gheorghe Grigurcu pune în evidență elemente cunoscute și mai ales necunoscute din biografia scriitorului. Întâmplările neplăcute apar în conversația cu criticul. Așa este, de pildă, cazul scoaterii abuzive de la revista ,,Familia” sau a călătoriei inutile până la Cluj-Napoca, unde Aurel Rău, cel pentru care venise, avea să-i spună că nu-l poate angaja la revista ,,Steaua”, pe care o conducea, deși pentru a-i comunica așa ceva nu era nevoie de călătoria în cauză. Nu lipsesc nici rememorările triste de genul celei ce vizează cazul ratării unei prietenii literare în vremea studenției cu cel pe care îl considerase ,,cel mai dotat intelectual tânăr” cunoscut, motiv pentru care tăcerea căzută peste acea prietenie e comparată cu ,,o tăcere grea”, deci nedorită, ,,ca o piatră tombală”. De unde și presupunerea că prieteniile literare i se par a fi ,,cele mai suspecte”. O întrebare abruptă – ,,De ce nu vă scrieți memoriile?” –primește următorul răspuns, în spatele căruia există și prudență, și dezinteres, și orice altceva: ,,Cum să vă explic? O viață izolată, redusă frecvent la reacții anodine, la stereotipii, în raport cu oameni foarte oarecari, lipsită de un epos măcar, vag comparabil cu al unui personaj care a trăit când la București, când la Paris… ar fi văduvită de interes pentru cititori”. Interesantă rămâne și replica referitoare la o eventuală autocaracterizare, deci o definire posibilă a personalității sale de critic și istoric literar: ,,Nu mă simt îndreptățit a-mi preciza locul în critica literară contemporană, sună răspunsul său, nici în poezia contemporană”, deși speră să fie citit de cei care îl etichetează ,,din oficiu drept critic și atât, ignorându-i producția lirică”. De altfel, știindu-se că Gheorghe Grigurcu cultivă deopotrivă și poezia, criticul își punctează cu orgoliu (îndreptățit, desigur) calitatea în cauză, adăugând: ,,nu am încredere, în materie de poezie, decât în criticii care sunt ei înșiși poeți”. Și excepția menționată îl favorizează, fără discuție; și nici nu era de așteptat să n-o utilizeze. De aici, poate și această definiție conferită poeziei: ,,Poezia e o făptură mitologică, aidoma grifonilor”. De aceea nu are de ce să ni se pară deloc întâmplătoare precizarea că ,,cea mai mare bucurie” a sa ca scriitor o constituie faptul de a-i fi văzut, și de cele mai multe ori de a-i fi auzit vorbind pe unii dintre marii săi predecesori, între care Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, G. Călinescu sau Camil Petrescu. Și această concluzie devine edificatoare: ,,Și mai presus de toate, norocul, marele noroc de a mă fi putut apropia, în anii studenției mele clujene, de Lucian Blaga.” Desigur, convorbirea cu distinsul critic oferă suficiente elemente de cunoaștere și înțelegere a personalității sale complexe, a preferințelor și neplăcerilor sale, a opiniilor privind viața dintotdeauna și cea de azi sau referitoare la elementele de natură politică din prezent. Unele dintre afirmațiile sale au o dimensiune antologică. Iată, de pildă, opinia lui Gheorghe Grigurcu despre tristețe: ,,Tristețea e făptura eterică a durerii, salvată de accidentele evenimențiale, de atâtea ori abrupte, șocante”. Și cât de complexe devin apropierile dintre tristețe și deznădejde care înseamnă ,,revolta speranței ce se izbește de propriile limite. E un gen de moarte simulată, un sfâșietor amestec de respingere și chemare”. Cartea rămâne un punct de referință, o necesară invitație pentru cunoașterea unui autor de mare capacitate de înțelegere a realității ideale și materiale. Dialogul realizat de Dora Pavel, care a avut curajul să întrețină această inedită aplecare spre definirea lui Gheorghe Grigurcu, ca intelectual rasat și ca cetățean obișnuit, capătă semnificație simbolică. Curajul acesteia de a se apropia de scriitor, de a găsi căile importante, semnificative spre perceperea concepției și complexității lui, rămâne exemplar. Și nu putem încheia aceste simple referiri decât apelând la alte citate din enunțurile scriitorului: ,,Nu cred că prostia ar fi opusul inteligenței; la antipodul inteligenței nu se află prostia, ci naivitatea, inocența de paradisiacă obârșie…” Este și explicația pentru care Gheorghe Grigurcu apreciază că inteligența devine, poate fi considerată, așadar, ,,o formă a libertății”.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI