Berea românilor, într-o nouă ediție

Vasile Diacon „ot Știulbicani” (Stulpicanii de astăzi), cel cu inima în Bucovina, dar cu șederea în Iași, unde și-a făcut studiile și începutul carierei universitare, cultivând prietenia în lumea academică, literară și științifică, motiv suficient să-și lustruiască, până la strălucire, personalitatea, încât să ocupe un loc bine definit în spațiul cultural bucovinean, a găsit cu cale să pună la îndemâna fiecăruia dintre noi câte două volume de (despre) bere, după ce un prim volum de la ediția I fusese „băut” de avizii cititori, lucrare cu sfat și cu priință la cinstitele fețe care se încumetă la degustări picante.

 

Ai crede, dacă nu ești avizat destul, că Vasile Diacon, după o strădanie de douăzeci de ani, a reușit să se împlinească cu această carte despre bere, când ar trebui știut că aria sa de cuprindere este mult mai largă și profundă, dovedită de alte lucrări și cărți mai vechi și mai noi, dintre care amintim: Vechi așezări pe Suha Bucovineană, (Pagini monografice), Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1989, volum apărut sub egida Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol” din Iași, în seria „Românii în Istoria Universală”, cu un Argument semnat de istoricul Gh. Buzatu; Etnografie și folclor pe Suha Bucovineană (2002); Cronicile Suhei Bucovinene, două volume, 2005, lucrare distinsă cu Premiul I și Crucea de Aur de către Fundația „Ștefan cel Mare și Sfânt”; Reintegrarea. Basarabia, Bucovina și Insula Șerpilor în dezbateri ale Parlamentului României (2006), pentru care a primit Premiul I din partea Fundației „Bucovina” Suceava; Sub semnul lui Clio, Un moment din istoria limbii române literare: Eufrosin Poteca și Istorie și cultură românească. Pagini regăsite (2009), la care adăugăm volum omagial coordonat de Vasile Diacon Lingvistică și cultură, dedicat profesorului univ. dr. Ilie Dan (Alt bucovinean de cuprindere!), 2009. Cele două volume ale lucrării Berea la români (Pagini de istorie), Editura Tipo Moldova, Iași, 2010, ediția a II-a revăzută și adăugită, dedicată istoricului Gh. Buzatu, cu o prefață (Destinul unei băuturi: berea) de prof. univ. dr. Ilie Dan, însumează 678 pagini, între care sunt incluse anexele, un glosar, bibliografia (102 titluri), la care se adaugă 24 de pagini cu reproduceri după opere de artă și etichete. Între paginile cărții găsim multe reproduceri, fotografii de epocă, înfățișând vechi fabrici de bere, instalații și mașini folosite pentru producerea și îmbutelierea berii. Așa cum este alcătuită, cartea este atractivă prin format, copertă, hârtie de bună calitate, așezarea textului în pagină, cu spații generoase pe margine și respirație între rânduri, procurând cititorului satisfacții de ordin estetic. Să mai adăugăm că în vol. I (327 p.) conținutul este repartizat în 15 capitole, dintre care amintim: Începuturile producerii berii, Berea în scrieri vechi, Berea în literatură și arte plastice, Berea în spațiul românesc, Fabrici de bere din nordul Bucovinei și din Basarabia, iar în vol. II (351 p.) întâlnim capitole care se referă la: Berea pe meleaguri ieșene, Producția mondială de bere, Tipuri și sortimente de bere, toate concurând în a da cititorului o imagine cât mai completă și veridică despre producerea, păstrarea, transportul și consumul acestei băuturi, considerată încă din vechime aliment și medicament. În momentul în care, prin amabilitatea lui Vasile Diacon, am intrat în posesia cărții, răsfoind-o și lecturând pe sărite din diferite capitole, văzând cantitatea impresionantă de informație științifică și simțind pasiunea cu care a fost tratat subiectul, nu mi-am putut reprima gândul, împărtășit telefonic autorului, că o asemenea lucrare nu poate fi realizată decât de cineva din interiorul „sistemului”, cum se spune acum. N-am greșit deloc, deoarece în paginile cărții găsim mărturia conform căreia Vasile Diacon a fost, pentru o lungă perioadă de timp, jurist la Fabrica de bere din Iași, apoi a îndeplinit și funcția de director general. Un ochi avizat și un cercetător pasionat nu putea scăpa subiectul și domeniul insuficient sau deloc exploatate până la el, așa că, timp îndelungat, a tot adunat informații, a deschis arhive și documente, a sortat și clasat materialele de prin reviste, ziare și cărți, a studiat o bibliografie specifică și pe cea înrudită cu tema de cercetare, s-a documentat intens și, în final, a reușit să elaboreze a lucrare de mare valoare științifică care lipsea din peisajul cultural românesc. Printr-un mic exercițiu de imaginație, ni-l putem reprezenta pe autor înhămat la un „car cu bere” pe care-l plimbă dezinvolt prin toată istoria și geografia cunoscută, fără să ocolească aspectele de ordin social-economic și cultural, începând cu Orientul Îndepărtat și Mijlociu din mileniile V-IV î. Hr. până în timpul nostru cel de toate zilele. Desigur, autorul nu-i are în vedere, prin această prea de folos trudă, pe băutorii de bere, dar, sigur, pe cititorul care poate fi și consumatorul acestei băuturi din orz și hamei îl ia și îl poartă, îi arată și îl învață ce stă în spatele unei halbe de bere. Cei care se vor da pe mâna autorului, citindu-l cu luare-aminte, se vor convinge repede că au de-a face cu un „intelectual de substanță, cu o cultură temeinic asimilată și cu reale calități de cercetător”, după cum îl caracterizează profesorul univ. dr. Ilie Dan. Nu avem niciun motiv să ne îndoim, de exemplu, despre faptul că omul preistoric știa să obțină alcoolul prin fermentația unor fructe și semințe, după cum sunt de părere cercetătorii britanici, mai sigur este că în urmă cu 4000 de ani, sumerienii știau să obțină o băutură din orzul fermentat. Între Sumerul antic unde a apărut scrierea, dar și berea, considerată inițial o băutură divină (p. 18) care, deci, se dădea ofrandă zeilor, și oricare alt oraș din lumea largă, alegând dintre acestea doar Suceava, Iași și Cernăuți, este o distanță, în timp, de aproape sau peste 6000 de ani, dar putem stabili continuitatea istorico-culturală și prin producerea berii. Pentru români, berea este o băutură relativ recentă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși a fost cunoscută și chiar produsă încă din secolul al XV-lea, iar în Transilvania cel puțin cu două secole mai devreme (p. 136-150, vol. I și Anexe-Documente, p. 204-229, vol. II). Din documentele interne cercetate cu acribie (Hrisov pentru berăria lui Leiba de la Podu Roșu, dat de Alexandru Moruz Voievod), rezultă grija emitentului de a impune beneficiarului „berea trebuincioasă pentru bolnavi” la spitalul de pe lângă Mănăstirea Sfântul Spiridon. Berea, ca băutură, s-a impus mai greu în conștiința românească, din două motive: întâi și întâi producția de vin aco-perea necesitățile și în al doilea rând, berea era considerată o băutură nemțească adusă de austrieci în Bucovina, unde au construit, după cum aflăm din cartea domnului Vasile Diacon, trei fabrici în Cernăuți, câte una la Siret (1795), Rădăuți (1789) și Solca (1810), ba și în Suceava a funcționat pentru scurt timp o fabrică nemțească de bere (1862-1869) apărută după 342 de ani față de „sladnița” din 1522 (Cap. Berea în spațiul românesc, p.138 și cap. Fabrici de bere din nordul Bucovinei și din Basarabia, vol. I, p. 271). Metodic și exact, autorul înregistrează părerile și cercetările întreprinse în legătură cu virtuțile curative ale berii. Aflăm că cei care beau zilnic o anumită cantitate de bere au parte numai de bine și de sănătate, ca să ne dăm seama de cât adevăr se cuprinde într-un proverb german: „Berăria este cea mai bună farmacie” (cap. Berea și sănătatea, vol. I p. 93-103). Pentru a satisface toate exigențele, autorul, după ce a studiat bibliografia existentă la noi (n-au fost ocoliți nici autorii care au înregistrat o notiță despre bere!) și în străinătate, înscrie conștiincios și responsabil toate fabricile din arealul românesc și din lume, arată care a fost și este producția de bere în fiecare an, ne uimește cu situațiile statistice, cu tabelele, ilustrațiile și comentariile pertinente, ca să ne convingă că, într-adevăr, berea este subiectul lucrării, dar, în același timp, este motiv pentru exersarea unui act cultural, cuprinzător. Ca să ne convingem și despre acest aspect al lucrării, autorul ne poartă prin Cântul XX din epopeea finlandeză Kalevala (Anexa XXV, p. 324 din vol. II), de unde aflăm cum s-a „fabricat” berea pentru o nuntă: „Doar din orz ieșit-a berea/ Din hamei e băutura;/ Însă-a ajutat-o apa,/ Sprijin a găsit în flăcări”. Să ilustrăm finalul acestor prea sumare considerații cu „imagini” din capitolul „Berea în literatură și arte plastice” (vol. I, p. 79, din finalul vol. II), reproduse după renumiți pictori: Pieter Bruegel cel Bătrân, Secerișul (1565), Jan Jansz van de Velde, Natură moartă cu pahar de bere, pipă și cărți de joc (1653); Eduard Grützner (1846-1925), Repausul meșterului berar; Gustav Brion, Băutorul de bere (1853); Topkins H. Matteson, Culegătorii de hamei (1863), lângă care adaugă etichete, mărci de bere, devenite, cu timpul, „izvoare” pentru cunoașterea fabricilor de bere, dar și a calității berii fabricate. Privită „toată-n tot”, „Berea la români” este o lucrare valoroasă, plăcută și ușor de lecturat, care, pe lângă multiplele-i însușiri, produce stări și emoții intelectuale deosebite, ceea ce mă determină s-o recomand cu căldură celor interesați.