Timiditatea (I)

Din nefericire, din cauza intoleranței pe care mulți dintre noi o manifestă, timizii își găsesc cu dificultate un loc între ceilalți. Dacă nu se izolează ei înșiși, adesea sunt izolați, ca victime ale ironiilor, ca „vinovați” ai lipsei de adaptare pe care o manifestă în unele situații.

 

Timiditatea este un disconfort, o inhibiție care apare în contexte sociale sau/și profesionale în care individului i se solicită să-și exprime cu promptitudine sentimentele sau gândurile. Timidul ar dori să ofere acest răspuns, însă nu reușește ori nu reușește să se exprime așa cum ar dori sau, mai ales, așa cum înțelege că ar dori ceilalți. În România nu există statistici care să vorbească despre numărul timizilor, dar în Statele Unite, ca și în Franța sunt vehiculate informații potrivit cărora aproximativ 50% dintre persoane ar acuza timiditatea; și s-ar putea presupune că la noi realitatea nu este (cu plus sau cu minus) foarte mult diferită (mai ales fiindcă încercăm să copiem și să ne asumăm diverse modele occidentale). Altfel, timiditatea este într-o relație strânsă cu achizițiile culturale ale individului. Potrivit unui studiu al Universității Sanford (asupra unor tineri cu vârste între 18-21 de ani, din 8 țări diferite), se întâlnesc mai mulți timizi provenind din Orientul Mijlociu și Israel, iar cei mai mulți timizi găsim în Orientul Îndepărtat. Statisticile pe care le avem în vedere arată că aproximativ 40% dintre persoane se declară a fi „timizi cronici”, 15% se prezintă a fi timizi doar în anumite situații (așadar, este vorba despre o „timiditate de context”). Numai 5% dintre persoane se consideră a fi, în mod categoric, lipsite de timiditate. Principalele situații intimidante, altfel spus situații care ne pun în situația de a ne recunoaște timiditatea sau de a fi recunoscuți ca timizi, țin de a fi sau a te simți străin/ inadecvat într-un anume loc, grup, situație; țin de autoritatea manifestată de cineva asupra altcuiva; de comunicarea ce trebuie realizată cu un superior sau o persoană de sex opus; interacțiunile sociale, în general. În esență, timiditatea este o expresie a unor deficiențe comportamentale în raport cu o normă comportamentală. Cei care se recunosc drept timizi vorbesc, de pildă, despre „un blocaj”, despre „ezitare”, despre dorința de a acționa/ reacționa ca o persoană considerată model: „aș proceda ca…”. Este de la sine înțeles că, în majoritatea cazurilor, timiditatea se declanșează în societate sau în grup; un timid se poate manifesta foarte sigur de sine față de rude, prieteni apropiați etc. În societate sau grup, timidul înțelege că nu-și poate controla emoțiile; starea/ situația îl destabilizează și, prin urmare, el preferă să nu comunice sau să se retragă. El însuși își percepe retragerea ca o evadare dintr-un context agresiv, însă apoi își regretă retragerea. Majoritatea persoanelor timide sunt afectate de o stimă de sine scăzută, din cauza evaluării negative a propriilor competențe, de teama de a se expune unor situații sociale. Ca o reacție de apărare, ele devin perfecționiste, elaborează diverse strategii personale de evitare a criticilor sau de asumare a eșecului (considerat, adesea, ca rezultat al unei întâmplări de neevitat). Psih. GABRIELA CLEMENT