Întâmpinarea Domnului

În Biserica Ortodoxă, după importanța lor, cele dintâi și cele mai mari sărbători din cursul anului bisericesc sunt sărbătorile domnești sau praznicele împărătești. Majoritatea dintre acestea stau în legătură cu cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

 

Ele comemorează și serbează anual evenimente de căpetenie din viața și activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului, cuprinzând intervalul de timp care se întinde de la nașterea Sa cu trup pe pământ până la venirea „Mângâietorului” (Pogorârea Duhului Sfânt), făgăduit Sfinților Săi Apostoli, și întemeierea Bisericii creștine (Duminica Rusaliilor). În fiecare an, la 2 februarie, Biserica Ortodoxă serbează Întâmpinarea Domnu-lui. Această sărbătoare comemorează ziua în care Sfânta Fecioară Maria, conformându-se Legii (Lev. XII, 8), s-a suit la templul din Ierusalim, la 40 de zile după nașterea Domnului, pentru curățirea ei, când dumnezeiescul Prunc a fost întâmpinat și ținut în brațe de bătrânul și dreptul Simeon (Luca I, 22 ș.u.). La ortodocși, accentul sărbătorii se pune pe persoana dumnezeiescului Prunc și de aceea e nu-mită „Întâmpinarea Domnului” (de către Simeon), fiind trecută între sărbătorile Mântuitorului, pe când la catolici accentul se pune pe persoana Preacuratei Fecioare, care a venit la templu pentru curățirea ei, după Lege. De aceea, în Biserica Catolică, sărbătoarea se numește „Curățirea Sfintei Marii” și e trecută între sărbătorile Maicii Domnului. Vechimea sărbătorii Prima mențiune documentară despre existența acestei sărbători o face o pelerină cu numele Egeria, care ia parte la ea, la Ierusalim, spre sfârșitul secolului al IV-lea. Generalizarea ei în Răsărit s-a făcut în cursul secolului al VI-lea, începând cu anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie, la 2 februarie. După unele izvoare, el ar fi decretat pentru prima oară sărbătorirea, cu multă solemnitate, a Întâmpinării Domnului, pentru a scăpa Constantinopolul și împrejurimile de calamitatea unei epidemii și a cutremurelor, care bântuiau de mai mulți ani acele părți. La Roma ea a fost introdusă de papa Gelasiu, la anul 494. Întâmpinarea Domnului este situată cronologic înaintea închinării magilor Sfinții Părinți, începând cu Augustin, reconstituind evenimentele din copilăria Domnului Iisus, relatate de Sf. Ev. Luca și Matei, au optat pentru ipoteza că ritualul purificării Maicii Domnului, a închinării și răscumpărării Pruncului Iisus, petrecute la templul din Ierusalim, se situează, cronologic, înainte de închinarea magilor. La șase săptămâni după nașterea Acestuia, în Betleem, Sfânta Familie a urcat la Ierusalim pentru a împlini cerințele Legii cu privire la mamă și primul născut, după care s-a reîntors la Betleem, de unde s-a refugiat apoi în Egipt, în urma sosirii magilor. Prescripțiile Legii În Legea lui Moise, ca de altfel și în alte religii, se considera că timp de 40 de zile după naștere femeia este necurată. Abia la șase săptămâni după naștere ea putea pătrunde în templu împreună cu noul născut. Totodată, conform prescripțiilor Legii, toți primii născuți trebuiau să fie închinați lui Dumnezeu, în amintirea pruncilor israeliți salvați odinioară, prin sângele mielului pascal, de mânia îngerului exterminator. Părinții nu-și puteau recăpăta copilul decât după ce ofereau în schimbul lui cele prescrise de Lege. Copiii erau astfel înfățișați drept jertfe preacurate Tatălui, menite să izbăvească poporul, și trebuiau să fie răscumpărați de către părinți. Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Prunc au fost împlinitori ai prescripțiilor Legii, deși ei se aflau mai presus de aceste rânduieli Evident că Maria, care se învrednicise să nască fecioară pe Fiul ei, nu avea nevoie de purificare rituală și nici Iisus, Fiul Tatălui, Care luase chip de om, nu trebuia să fie răscumpărat de către părinții Săi. Supunându-Se însă acestor datini instituite pentru oamenii născuți sub păcat, atât Maria, cât și Pruncul au făcut dovadă de smerenie, integrându-se în tradiția religioasă a neamului lor, pe care nu voiau să o calce, deși ei se aflau mai presus de aceste rânduieli. Semnificația duhovnicească a închinării Domnului Prin acest act Hristos S-a consacrat cu desăvârșire Tatălui, chiar de la intrarea în viața Sa pământească, arătând că El aparține cu totul lui Dumnezeu și substituindu-Se din acea primă clipă tuturor jertfelor oferite Divinității. Formal, El a fost răscumpărat de părinții Săi în schimbul unei perechi de turturele sau de porumbei, dar din acel moment Hristos Se va înfățișa ca jertfă oferită Tatălui pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor. Toată viața Sa pământeană a avut caracterul de jertfă activă, adusă în vederea mântuirii oamenilor. Primii martori ai mesianității Domnului În timpul acestei consacrări, mesianitatea Domnului Iisus a fost recunoscută de un bătrân evlavios, Simeon, care nu era preot, ci un om drept, inspirat de Duhul Sfânt. Darul de care s-a bucurat acest drept a fost cu totul deosebit; L-a purtat în brațele sale vlăguite de bătrânețe pe Dumnezeul coborât printre oameni. Cântarea înălțată de Simeon în acea clipă unică cuprinde prima profeție din Noul Testament privitoare la rolul universal al lui Mesia. El mulțumește Cerului că l-a învrednicit să-L vadă pe Acela care este mântuirea tuturor noroadelor, „Lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău Israel” (Luca 2, 32). Simeon, luminat de Sfântul Duh, a înțeles că Pruncul nevinovat este Mesia, care v-a aduce izbăvirea tuturor neamurilor. În continuare, el a dezvăluit două trăsături esențiale ce vor defini destinul Pruncului: pentru foarte mulți va fi pricină de poticnire, în timp ce unora le va da prilejul să se mântuiască, recunoscându-L drept Fiul Tatălui. Tot Simeon i-a descoperit Sfintei Fecioare suferința nemărginită ce o aștepta. În relatarea Sfântului Evanghelist Luca, alături de Simeon apare în templu și o femeie, Ana, care de ani de zile viețuia în incinta sacră și era cunoscută ca proorociță. Și ea, inspirată de Sfântul Duh, a venit în acele clipe solemne pentru a întări descoperirile lui Simeon. Ce evidențiază Biserica Ortodoxă la acest praznic al Întâmpinării Domnului În cântările, imnele, pericopa scripturistică citită și predicile alcătuite pentru această sărbătoare, Biserica Ortodoxă scoate în evidență dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Această sărbătoare ne oferă prilejul să mulțumim fierbinte lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă, să învățăm să fim smeriți și ascultători ai poruncilor bisericești și să încercăm să fim împlinitori ai îndemnului: „…toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm !”. În cultul ortodox există o rânduială specială care se săvârșește mamei și pruncului la 40 de zile după naștere, care este de fapt o amintire a aducerii la templu a Pruncului Iisus, rânduială numită „îmbisericire” a noului născut. Este începutul intrării sale în biserică. Prin această îmbisericire, copilul este închinat cu totul lui Dumnezeu, Îi aparține Lui până la sfârșitul vieții. De aici decurge îndatorirea părinților trupești și sufletești (a nașilor) ai fiecărui copil spre a-i îndruma spre o viață aleasă, după principiile morale creștine, spre a-i călăuzi pașii spre tot ce este bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor. Să-L întâmpinăm și noi pe Domnul Hristos, așa cum au făcut-o dreptul Simeon și proorocița Ana, știind că El este „Calea, Adevărul și Viața. Preot DAN GHEORGHIȚĂ, Parohia „Sfântul Dumitru”, Hânțești II