Era un mare vrăjitor

…Nu îmi amintesc vreo dată… Cred că a fost cel din urmă spectacol pe care cenaclul „Flacăra” l-a susținut la Suceava. Țin însă minte că mă considerasem extrem de norocos să „prind” un bilet cu loc la acel spectacol. Mă așezasem, cu mult noroc, pentru că, de multe ori nu-i puteai clinti pe cei ce nu aveau loc și se așezau pe unde apucau, pe locul J 13.

 

Sala era, ca de obicei, ticsită. Se stătea pe fiecare centimetru de treaptă, pe ornamentele în relief ale sălii Casei de Cultură, pe scenă, în culise, oriunde se găsea un loc în stare să mai adăpostească încă un spectator. Care spectator putea fi un elev căruia îi mijeau tuleiele, un muncitor care se învoise din tură, ca să fie acolo unde se întâmplau lucrurile, un profesor, un pensionar, un militar care sărise gardul unității și îl păștea o perioadă de arest la întoarcere. Acel spectator putea fi oricare dintre oamenii cu care în mod normal te întâlneai zilnic pe stradă. Nu eram în stare să definesc în ce consta minunea care se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam cu Adrian Păunescu și compania lui, dar astăzi pot spune că, dacă oameni de cele mai diferite condiții se regăseau în tot ceea ce se întâmpla în timpul acelor ore, atunci, cu siguranță poetul era un mare vrăjitor. Unul care sub semnul celor trei L (Lumină, Luptă, Libertate), da românilor exact ceea ce le lipsea cel mai mult – speranța unui viitor, amintindu-le de ceea ce aveau mai de preț – valorile, spiritualitatea, istoria (așa cum, de multe ori, nu era spusă în mediile oficiale). Nu aș putea spune dacă acel spectacol a fost mai altfel decât celelalte. Fiecare întâlnire de acest gen aduna din ce în ce mai multă lume, mai mulți artiști, iar cenaclul în ființa lui, în existența lui, părea că se reinventează odată cu trecerea timpului. Îmi amintesc însă că am fost impresionat de niște versuri pe care poetul le scrisese întru neuitarea lui Marin Preda. Aveam în buzunar un pix, rămas de la școală („prestam” într-a XII-a de liceu) și, făcând rost de o bucățică de hârtie de la un vecin de sală, am încropit un catren, pe care l-am trimis, din mână în mână, până la scena unde se afla Adrian Păunescu. Vă amintiți munții de bilețele pe care le primea în timpul unui spectacol? Nu m-am așteptat să citească acel catren, către sală. Suna cam așa: „când gongul o să bată de-ncheiere / Și peste tot cortina va cădea / Voi murmura, la rându-mi, melancolic, /Monșer, mi-e tare dor de dumneata”. Semnasem Kermit, porecla meu din liceu. După ce a citit acele rândulețe, a citit și numele cu care semnasem și cerând să se aprindă reflectorul spre sală, m-a invitat să mă arăt. M-am ridicat de pe locul meu (J13), am făcut cu mâna și m-am făcut mic înapoi. Nu îmi venea a crede că fusesem invitat să ne cunoaștem, după ce, așa cum scrisesem, cortina va fi căzut peste scenă. Am purtat și încă port amintirea „întâmplărilor”, așa cum le numea poetul, la care am participat de-a lungul anilor. Încă mă mai trezesc fredonând melodiile ce ne erau atât de dragi atunci și care și-au păstrat un farmec de nedefinit până acum. Am citit și continui să citesc poezia, proza, articolele pe care acest neobosit le-a așternut cu atâta neliniște spre învățătură, simțire, amintire, și le-a dăruit lumii pe care a iubit-o și și-a imaginat-o. Probabil că un sociolog ar vedea în fenomenul numit cenaclul Flacăra și conducătorul lui un subiect interesat pentru un studiu. Poate vreun istoric ce și-ar îndrepta interesul asupra anilor ’70-’80, ar găsi câte ceva de scris și despre această întâmplare. Poate vreun ideolog ar găsi în ceea ce s-a spus, cântat, recitat, murmurat, sursa vreunei noi doctrine. Poate… În timp (ce păcat că lucrurile bune vin cu trecerea timpului…) am învățat să privesc lucrurile din mai multe unghiuri, să încerc a desluși bunele și relele din toate. Am putut vedea cum cel la ale cărui picioare îngenuncheau sute de oameni ca la un semn, a ajuns să fie huiduit, contestat, înjurat, scuipat. Omul Adrian Păunescu era un pătimaș. Și ca orice fire pătimașă și-a făcut nu numai prieteni, ci și dușmani. Unii chiar foarte importanți. Unii chiar frați de breaslă. Nu știu unde va fi plasat într-o viitoare istorie a literaturii române. Nu știu dacă va fi pomenit ca un mare poet, jurnalist, prozator, descoperitor de talente sau mai degrabă ca un om de casă al unui regim trecut. Știu însă acum, că mișcarea pe care a creat-o la un moment dat a redat demnitatea românilor care începuseră a uita ce, ori cine sunt. Cuvinte care aproape că nu se mai rosteau, ca Bucovina ori Basarabia, poeți a căror operă se oprea lângă gardul de sârmă ghimpată de la Prut, cântece ce au însoțit istoria, ori personaje ale căror destine tragice începeau a fi uitate, au fost restituite cu ajutorul și în cadrul acestui așa numit Woodstock românesc. Redescoperindu-și trecutul și valorile, România mergea mai departe cu speranță și demnitate. Ieșea dintr-un ev întunecat redescoperind o anumită lumină. Într-o Românie a momentului, în care o bună parte a populației „consumă” manele și trăiește în cel mai manelist mod cu putință, în timp ce o altă mare parte își duce viața în superstiții colective ce țin de Evul Mediu, bătând metanii și călcându-se în picioare să atingă moaștele sfinților, plecarea dintre noi a poetului Adrian Păunescu înseamnă dispariția unui reper. Și încă o dată avem ocazia să constatăm cât de foarte săraci (îmi asum greșeala de exprimare) începem să fim. Poate chiar acum, când mă aflu în fața calculatorului, poetul l-a întâlnit pe prietenul său Grigore Vieru. Poate stă la un pahar de vorbă cu Nichita, cu Marin Sorescu ori cu Marin Preda. Și poate că de undeva, de după vreun nor, li se va alătura acel unic Eminesc…u…u…u…