Pilat – între erori, lașitate și deicid

De fiecare dată când mărturisim Simbolul Credinței, pomenim acest nume. Ponțiu Pilat este astfel cel mai citat om din istoria omenirii din moment ce în fiecare duminică și sărbătoare este pomenit în toate bisericile tradiționale din lume.

 

Cu toate acestea, foarte puțini cunosc istoria acestui personaj controversat. Este menționat de 53 de ori în Noul Testament în legătură cu procesul și condamnarea la moarte a Domnului nostru Iisus Hristos (Alfred Schmoller, Handkonkordanz zum griechischen Neuen Testament, Stuttgard, 1994, p. 404). Cine era acest personaj? Ponțiu Pilat a fost un roman aparținând clasei de mijloc, din ordinul cavalerilor. Cuvântul Pontius provine de la o regiune situată în centrul Italiei. Cognomenul Pilatus înseamnă ,,înarmat cu lance” (The Interpreter’s Dictionary of the Bible. An Ilustrated Enciclopedia, Nashiville, 1993, p. 876). În multe scrieri este numit greșit Pilat din Pont. În anul 26 d. H., împăratul Tiberius l-a numit al cincilea prefect al Iudeii, Idumeii și Samariei. Avea cu siguranță cel puțin treizeci de ani, pentru că aceasta era vârsta minimă pentru a ocupa funcția de guvernator. Soția lui, Claudia Procula, l-a urmat pe Pilat în călătoria și destinul său palestinian. Reședința oficială era în Cezareea, dar în timpul marilor sărbători venea la Ierusalim, în palatul lui Irod. Pilat a deținut controlul deplin, fiind șeful armatei de ocupație. O cohortă formată din 500 de soldați se afla în Ierusalim, iar în Cezareea erau aproximativ 4.000 de pedestrași. Ca și predecesorii săi, era învestit cu puteri depline de a dispune de viața sau moartea cuiva și putea anula sentința de condamnare la moarte dată de Sinedriu. El îi numea pe marii preoți și deținea controlul asupra Templului și a vistieriei. Chiar și veșmintele marelui preot erau păstrate de el și îi erau eliberate acestuia numai pentru sărbători, când procuratorul venea la Ierusalim și aducea cu el trupe suplimentare care patrulau în cetate. Acțiuni neinspirate Pilat știa că îl așteaptă o misiune dificilă. Trebuia să conducă un popor neliniștit și rebel, o etnie pe care el o disprețuia profund. Cu toate că romanii aveau o aversiune nejustificată față de popoarele pe care le cucereau, au manifestat mereu o anumită atenție față de tradițiile lor, îndeosebi cele religioase. Deși era fățarnică această atitudine, le permitea romanilor să controleze mai bine teritoriul, conducătorii și locuitorii, cu scopul de a consolida puterea împăratului. Istoricul evreu Josephus Flavius relatează că prima acțiune greșită a lui Pilat a fost introducerea în Ierusalim a steagurilor care aveau imprimată imaginea împăratului, în ciuda faptului că la evrei era interzisă orice reprezentare a vreunui chip sau figură (Exod 20. 4-5). Probabil Pilat considera că va fi apreciat de Tiberiu și cu siguranță lăsa să se înțeleagă prin acest gest că el era noul stăpân. În fața unei asemenea ofense, evreii au trimis la Pilat, care se afla deja în Cezareea, o delegație numeroasă, „implorându-l să mute portretele acelea în altă parte. El n-a vrut să accepte acest lucru ca să nu-i aducă o jignire lui Caesar” (Josephus Flavius, Antichități iudaice, cartea a VIII-a, cap. III, 1, traducere, note și indice de nume de Ion Acsan, București, 2001, p. 445). Șase zile a protestat poporul încercând să-l înduplece, dar fără rezultat. În cea de-a șaptea zi, Pilat și-a înarmat în taină oștenii, care i-au înconjurat pe evrei, iar el de pe o tribună i-a amenințat cu moartea dacă nu pleacă liniștiți la casele lor. Aceștia s-au aruncat cu fața la pământ, și-au dezvelit cefele și au spus că preferau să moară pe loc, decât să se abată de la Legea lui Moise. Pilat a dat atunci ordin ca portretele să fie duse imediat de la Ierusalim la Cezareea. El a demonstrat cât este de slab în exercitarea puterii, iar evreii câștigau prima lor bătălie împotriva noului guvernator. Câteva luni mai târziu, în perioada Paștilor, Pilat s-a prezentat la Ierusalim, aducând câteva scuturi aurite ce conțineau inscripții în care se recunoștea divinitatea împăratului Tiberiu. Acestea au fost puse ca ornament la reședința sa din Ierusalim. Evreii, cuprinși de mânie, au încercat să-l convingă să le înlăture, dar fără rezultat. Autoritățile iudaice i-au scris împăratului, plângându-se de atitudinea lipsită de respect a lui Pilat. Tiberiu s-a înfuriat tare și i-a poruncit acestuia să ducă scuturile la Cezareea. Căpeteniile evreiești s-au convins că el își exercita autoritatea într-o manieră infantilă și vrednică de dispreț. A treia ciocnire serioasă pe care Pilat a avut-o cu evreii s-a întâmplat la doi ani după incidentul cu scuturile, din cauza unui apeduct ce ar fi trebuit să aprovizioneze Ierusalimul. Era vorba despre o lucrare de dimensiuni mari, fiindcă trebuia adusă apa de la opt kilometri. El a folosit banii din vistieria Templului, lucrarea nu se încheia, iar fondurile scădeau vertiginos. Zeci de mii de evrei au protestat împotriva acestui proiect, cu ocazia sosirii lui Pilat în Ierusalim. Ca răspuns a trimis împotriva lor trupe deghizate, omorând mulți evrei. Se crede că această răscoală a fost provocată de galileenii menționați de evanghelistul Luca (13. 1-2), al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Unii cercetători sunt de părere că dușmănia pe care i-o purta Irod lui Pilat a fost cauzată de faptul că procuratorul a omorât pe unii din supușii acestuia. Astfel s-ar explica grija de mai târziu a lui Pilat de a-L trimite pe Domnul Iisus Hristos să fie anchetat de Irod. În cele din urmă, în provincia Samaria apăruse un profet mincinos, care a convins poporul că știe unde se aflau vasele sfinte îngropate de Moise pe muntele Garizim. S-a adunat mulțime de oameni în localitatea Tirathaba, la poalele muntelui, pregătindu-se să urce în vârf. Pilat, crezând că samarinenii pun la cale o răscoală, a trimis trupe de soldați care au ucis și capturat mai mulți bărbați. O delegație a samarinenilor s-a înfățișat cu un protest înaintea lui Vitellius, guvernatorul Siriei, care a decis să pună capăt celor zece ani de guvernare rea a lui Pilat. I-a poruncit să plece imediat la Roma, pentru a da socoteală împăratului Tiberiu de cele întâmplate (Josephus Flavius, Antichități iudaice, cartea a XVIII-a, cap. IV, p. 449). În luna decembrie a anului 36 d. H., Pilat a plecat împreună cu soția spre capitala Imperiului. După trei luni de călătorie, abia ajuns la Roma, a aflat că Tiberiu murise. Noul împărat, Caligula, l-a condamnat la exil. O bogată literatură apocrifă a apărut în legătură cu Pilat și sfârșitul său. Unii afirmă că ar fi fost ucis de evreii din Roma. Altă scriere susține că s-a convertit la creștinism și a murit ca martir în timpul lui Nero. Pentru acest motiv unele biserici l-au introdus în calendar, sărbătorindu-l la 25 iunie. Altele o venerează ca sfântă pe soția sa datorită tentativei sale zadarnice de a-L salva pe Iisus de la moarte și o comemorează la 25 octombrie. Tradiția cea mai plauzibilă afirmă că a fost exilat la Vienne în Franța și după o perioadă de timp s-a sinucis (Dicționarul Noului Testament, editat de Daniel G. Reid, Oradea, 2008, p. 1170). Verdictul Noului Testament Evangheliștii arată că Pilat era un om slab, gata să-și încalce principiile pentru avantaje personale. Și-a dat consimțământul la execuția Mântuitorului nu atât din dorința de a face pe plac autorităților iudaice, cât de frica de a nu-l supăra pe Tiberius în cazul în care mai aveau loc și alte tulburări în Iudeea (The Interpreter’s Dictionary of the Bible. An Ilustrated Enciclopedia, Nashiville, 1993, p. 216-217). Comportarea sa în timpul procesului Mântuitorului a fost aceea a unui dregător căruia îi lipsește hotărârea de a face să triumfe dreptatea. Deplin convins de nevinovăția Domnului Iisus Hristos, încearcă să-L scape de la moarte deoarece „știa că din răutate L-au dat în mâna lui” (Matei 27. 18). Din cauza lașității sale aceste eforturi au rămas fără finalitate (Gerhard Kittel, Theological Dictionary of the New Testament, vol. VII, Grand Rapids, Michigan, 1993, p. 869). În ierarhia celor vinovați de uciderea Mântuitorului locul lui este în urma lui Caiafa, după cum însuși Mântuitorul arată: „Cel ce M-a predat ție mai mare păcat are” (Ioan 19. 11). De aceea și un istoric păgân ca Tacitus îl menționează pe Pilat numai în legătură cu condamnarea la moarte a Domnului Iisus Hristos (Cornelius Tacitus, Anale, cartea a XV-a, 44, traducere, introducere și note de Gheorghe Guțu, București, 1995, p. 430), iar Sfinții Părinți de la Niceea (325) au introdus numele său în Simbolul Credinței. Situația tragică a lui Pilat este emblematică pentru cei chemați să ia decizii importante. Ei nu trebuie să fie influențați de conjuncturile vremii, de presiunile intereselor politice sau de opinia publică: „Să nu te iei după cei mai mulți ca să faci rău, și la judecată să nu urmezi celor mai mulți ca să te abați de la dreptate” (Ieșirea 23. 2). Frica de oameni ne îndepărtează de calea vieții, de adevăr și de dreptate (Apoc. 21. 8). Pr. MARIUS MAGHERCA, Parohia „Sfânta Treime” Vatra Dornei