Un poet…

Se întâmplă adesea să constați că perspectiva generală despre poeți ar fi cam așa: persoane cam cu capul în nori, cam detașate de concretul cotidian, cam… Unui încurcă-lume i se mai găsește chiar și scuza asta, ironică și depreciativă, că e poet (chiar dacă nu e). În fine. Deunăzi mă întâlnesc cu un sucevean pe nume Dan Iordache (pe care se prea poate să-l știți și din „Crai nou”). Pe care am prins a-l cunoaște în calitate de poet abia în ultimii ani, când i-au și apărut două volume. Acum mă anunța că tocmai avea sub tipar, la exigenta editură Brumar din Timișoara (care scoate printre cele mai frumoase – ca obiect – cărți din țară), încă un volum (iar ieri aflu că volumul există deja!).

 

Poate că mi-ar fi spus mai multe Dan despre noul volum, însă emoția cărții se combina cu o alta, ținând de o lucrare ce îi absorbea mai toată atenția în acele ceasuri. Poetul D.I. era învins, atunci, de inginerul constructor cu același nume. Un inginer constructor – înțeleg – nu oarecare, ci unul apreciat și căutat, cu soluții și cu rezultate. Așadar, nu scriu aceste rânduri doar despre D.I. Ci și înspre modificarea perspectivei care le-a generat. A nu se uita, spre întărirea argumentului oferit de D.I., că mai toți poeții nu trăiesc din poezie (având, așadar, tot felul de meserii „de bază”), că în plan financiar/ material poezia nu le dă, ci le consumă. Și că, din nefericire, nu rar, meseria „de bază” (aia din care subzistă, rezistă, își cumpără pâine și pantofi) este și cea care îi ucide pe câte unii. A se vedea chiar și câți poeți foarte tineri și talentați se anunță uneori și câți au mai rămas la, eventual, „recensământul” vârstei a doua…