Presa și puterea

Privită din perspectiva țărilor avansate, presa ar trebui să fie a patra putere a statului de drept, „câinele de pază” al democrației. Or, în realitatea românească, presa e o lume nestatornică și pestriță, ca și societatea care-i cumpără produsele: cei educați precar sunt fericiți când știrile, comentariile, imaginile le satisfac plăcerile vulgare, iar ceilalți, mai pretențioși, vor informații corecte, analize obiective, programe elevate, ca în lumea civilizată. Încă nu alcătuiesc o masă critică.

 

Când spui „presă” ar trebui să ai în vedere tot ce ține de jurnalism, de la foi imunde și „combatanți” pe măsură, la reviste serioase de cultură, știință și artă, de la radio, televiziuni „pubelă”, la cele de entertainment, de știri, ori la TVR Cultural. Mai vizibili în segmente de nișă, primii execută contra cost ce li se cere, ca în orice business, de la servicii în campanii electorale, permanentizate grație deverului, la reclame mascate și chiar la terfelirea unor valori naționale, captând rating cu violență, ezoterism, vedete de cartier și spectacole libidinos-sexoase. Unor nișe continuu îngustate li se adresează hebdomadarele și emisiunile de ținută. Lumea aceasta, în fapt un mixtum compositum, nu poate fi nicidecum etichetată otova ori generalizată. Ca și „clasa politică”, presa desemnează o noțiune generică reprezentând totalitatea canalelor, a codurilor comunicaționale și a mesajelor publice. Ea asigură o pâine multora, de la profesioniști, filosofi, juriști, ingineri, profesori, la semi-docți ori semianalfabeți cu pretenții. Pâine, pentru cei mai mulți – amară, pentru cei de top – „great deal”. Câți condeieri, redactori, atâtea stiluri, la unii funcțional-jurnalistice, la alții cu sclipiri artistice, căci mai toți literații, plasticienii sunt activi în paginile ziarelor ori pe site-uri on-line, bloguri, forumuri. Cei califi-cați se evidențiază prin acuratețea frazei, documentare, înlănțuirea argumentației, tonul calm, rezonabil, iar vânătorii de iluzii, notorietate și prim-plan, prin titluri și exprimări șocante. Nu lipsesc țeparii, șantajiștii. După un hiatus de 50 de ani, presa postdecembristă a încercat să-și regăsească drumul, să-și fundamenteze principiile, discursul și atitudinile. Din cauza ingerințelor politicului, a cererii impredictibile și a inputului de bani murdari, evoluția a fost sinuoasă și greoaie. Ca și cum vulnerabilizarea siguranței naționale n-ar veni din incompetență, din maculatură jegoasă, prost gust, kitsch și terfelire a sentimentelor de patriotism, onoare, demnitate și valoare, CSAT incriminează campaniile la comandă împotriva puterii politice din cauza cărora executivul – vezi, Doamne! – nu poate lucra în favoarea cetățeanului. Acuzația că „dușmanii poporului”, oligarhii, mogulii, opoziția atacă instituțiile statului prin mass-media demonstrează că, în sfârșit, acestea au devenit o forță redutabilă, luată în seamă. Așa că transparența va înlocui încet-încet secretomania păguboasă, iar datul cu presupusul, aflatul în treabă și vorbăria de clacă ar putea să diminueze. Însă campaniile pleacă de la o realitate incontestabilă: în ultimul an și jumătate, economia și standardele de viață s-au prăbușit cu actualul executiv în funcție, nu cu altul, în acest mandat prezidențial, nu în cel iliesc. Or tocmai asta li se reproșează: au dat mereu vina pe criză și pe moștenirea dezastruoasă, în loc să aplice la timp soluțiile necesare, la îndemâna polonezilor, a cehilor…, numai a românilor nu. Să ajungi în mileniul al treilea și să te întrebi dacă a fost mai întâi oul sau găina este cel puțin comic, dacă nu tragic. Nu faci foc, nu iese fum. Firește, ca pretutindeni, în caz că lucrurile ar fi mers bine, s-ar fi găsit alți cai de bătaie, fiindcă asta e menirea presei – critica onestă și constructivă, deocamdată un ideal greu de atins. Criza financiar-economică însă lovește insidios mediile independente. Presa de provincie s-a înjumătățit în ultimul an, cea națională se refugiază în spațiul generos, mult mai primitor și liber al internetului. Dar câștigurile și profitul nu mai sunt ce-au fost. De aceea oamenii buni renunță, iar calitatea suferă. În spatele mai tuturor acestor acțiuni politice se străvede pofta puterii de a-și loializa prin procedee diverse jurnaliști, realizatori, posturi publice cu impact major, printre cele mai vehiculate stratageme fiind: politizarea canalelor publice, alocarea preferențială a serviciilor de PR și advertising, controale, inspecții repetate ale organelor „abilitate”, intervenția asupra distribuției și întârzierea ori chiar deturnarea plăților (cf. Rodipet), atacuri bine țintite din partea cealaltă a baricadei, desfigurarea unor personalități „afurisite”, greu de „îndoit” etc. Pentru echilibrarea sistemului, ar fi necesară și transparența mediilor, ca peste tot în Occident unde imparțiale sunt doar posturile finanțate într-o anumită măsură de la buget, celelalte declarându-și deschis opțiunile politice. Derapajele sunt de fiecare dată sancționate, iar ratingul publicațiilor și al audiovizualului indică starea puterii politice și a partidului cutare în ziua respectivă. Arareori a ieșit altceva la urne. Or democrația noastră primește note proaste deoarece nu se respectă separația puterilor. Pe fondul crizei, interferența politicului și scăderea standardelor profesionale jurnalistice viciază independența presei (Freedom House). Câtă vreme vor fi suprataxați și obligați „să bea din cupa umilinței” (R. Turcan), „presarii” vor menține presiunea pe executiv, dar și improvizația ieftină, scandalul și bălăcăreala pentru mijlocirea audienței, iar programele naționale de educație cetățenească, singurele care pot ajuta la ieșirea din criza moral-economică, rămân un simplu deziderat luat în bășcălie ori de câte ori se ivește ocazia. Așa că peste alte două decenii o vom lua de la capăt.